Soacra mea știe cel mai bine: Cum a ajuns mama soției mele să ne conducă viața

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei după mine. Ana, soția mea, stătea la masă cu telefonul lipit de ureche, ascultând-o pe mama ei, doamna Stănescu, care îi dicta rețeta pentru ciorba de perișoare. Era a treia oară săptămâna asta când găteam după indicațiile soacrei. M-am oprit în mijlocul camerei, cu pumnii strânși și inima bătându-mi nebunește.

— Ce-ai pățit, Vlad? m-a întrebat Ana, ridicând o sprânceană. — Mama doar mă ajută. Știi că nu-mi iese ciorba fără ea.

— Dar nu e vorba doar de ciorbă! am răbufnit. E vorba de tot! De fiecare decizie pe care o luăm: ce mobilă cumpărăm, unde mergem în concediu, ce culoare să aibă perdelele! Parcă nu mai suntem noi doi, ci noi trei!

Ana a oftat și a dat ochii peste cap. — Exagerezi. Mama doar vrea să ne fie bine. Și oricum, tu nu te pricepi la perdele.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De când ne-am mutat împreună, la scurt timp după nuntă, doamna Stănescu a devenit o prezență constantă în viața noastră. La început, mi s-a părut drăguț că Ana e atât de apropiată de mama ei. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai am loc.

Totul a început subtil. Un sfat aici, o vizită acolo. Apoi au apărut telefoanele zilnice, vizitele neanunțate și criticile voalate la adresa mea: „Vlad nu știe să bată un cui”, „Vlad nu știe să aleagă cartofii”, „Vlad nu știe să facă nimic fără mine”.

Într-o duminică dimineață, când încă visam la liniștea cafelei băute în pijama, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Doamna Stănescu intrase ca la ea acasă.

— Bună dimineața, copii! Am adus plăcinte cu brânză și niște carne proaspătă de la piață. Vlad, ai uitat să scoți gunoiul aseară!

M-am uitat la Ana, așteptând un semn de revoltă sau măcar un zâmbet complice. Nimic. Ea s-a ridicat imediat să o ajute pe mama ei cu plasele.

— Mamă, Vlad a avut o zi grea ieri… — Lasă-l pe Vlad! Dacă nu-l înveți acum, n-o să facă niciodată nimic!

Am simțit cum mă micșorez pe dinăuntru. Parcă eram din nou copilul ăla timid din curtea școlii, certat că nu știe tabla înmulțirii.

Seara, când am încercat să vorbesc cu Ana despre asta, mi-a spus doar:

— E mama mea! Nu pot să-i spun să nu mai vină. Și oricum, tu nu ai familie aici. Ea ne ajută.

Adevărul era că părinții mei locuiau la țară, la 300 km distanță. Îi vedeam rar și nu se băgau niciodată în viața noastră. Poate tocmai de aceea mă simțeam atât de singur în propria casă.

Au urmat luni întregi de frustrări mocnite. Orice încercare de a-mi impune punctul de vedere era întâmpinată cu ironii sau cu tăcere ostilă. Când am vrut să schimbăm mobila din sufragerie, doamna Stănescu a venit cu reviste și mostre de material:

— Nu vă trebuie canapea galbenă! Se murdărește repede! Luați una gri, ca la mine acasă.

Ana a aprobat imediat. Eu am tăcut. Am început să evit serile acasă și să stau peste program la birou. Colegii mei râdeau:

— Ce faci, Vlad? Te-a dat soacra afară?

Nu le-am spus adevărul. Mi-era rușine că nu pot să-mi apăr teritoriul.

Într-o zi, am primit vestea că Ana este însărcinată. Am fost fericit și speriat în același timp. Poate că un copil ne va apropia… Poate că Ana va deveni mai independentă…

Dar realitatea a fost alta. Doamna Stănescu s-a mutat practic la noi „ca să ajute”. Îmi găseam hainele mutate prin dulapuri după bunul ei plac și frigiderul plin cu mâncăruri pe care nu le suportam.

Într-o seară, după ce Ana adormise epuizată, am găsit-o pe soacră-mea în bucătărie.

— Vlad, trebuie să fii mai atent cu Ana! Nu-i aduci flori destul de des. Și nici nu știi să gătești supa aia care-i place ei…

Mi-am pierdut cumpătul:

— Doamnă Stănescu, vă rog frumos! E casa mea! Vreau să am și eu un cuvânt de spus!

M-a privit lung și rece:

— Dacă vrei ca fata mea să fie fericită, ar trebui să mă asculți pe mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit serios dacă mai are rost să lupt sau dacă ar trebui să plec pur și simplu.

Când i-am spus Anei că vreau să mergem la consiliere de cuplu, a râs:

— Ce prostie! Să ne spună un străin cum să trăim? Mama știe cel mai bine!

A fost momentul în care am simțit că pierd totul: identitatea mea, liniștea mea, iubirea noastră.

Acum stau singur pe balcon și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți dictate de alții? Cât de mult ar trebui să lăsăm familia extinsă să ne conducă viața? Voi ce ați face în locul meu?