Sub același acoperiș: Povestea unei chiriașe și a unei gazde în București

— Doamnă Maria, ne pare rău, dar luna viitoare trebuie să plecăm. Nu mai putem rămâne aici.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se strânge stomacul. Era seară târzie, iar lumina slabă din hol îmi arunca umbre pe față. Vocea Irinei tremura, iar Mihai, cu privirea în pământ, părea că ar vrea să dispară. De aproape opt ani le închiriasem apartamentul din Militari. Ei, doi tineri veniți din Bacău, el mecanic la un service auto din cartier, ea vânzătoare la un magazin de haine din mall. Pentru mine, banii de chirie erau o gură de aer: acopeream ratele la bancă și mai rămânea ceva pentru benzina cu care mergeam să-mi văd fiica la Ploiești.

— Ce s-a întâmplat? V-a deranjat ceva? Am încercat să fiu o gazdă bună…

Irina a dat din cap, încercând să zâmbească.

— Nu, doamnă Maria. Dumneavoastră ați fost mereu corectă. Dar… nu mai facem față. Mihai a rămas fără serviciu de două luni și nu găsește altceva. Eu… am primit o ofertă să plec în Germania, la o verișoară. Nu mai putem plăti chiria.

M-am simțit brusc vinovată că mă gândisem doar la mine și la facturile mele. În toți anii aceștia, relația noastră fusese strict profesională: eu veneam lunar să iau banii și să verific dacă totul e în regulă. Ei mă întâmpinau mereu politicoși, dar distanți. Nu știam aproape nimic despre viețile lor, despre visele sau necazurile lor.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am tot gândit la Irina și Mihai, la cât de greu trebuie să le fie într-un oraș străin, fără sprijin, fără familie aproape. Mi-am amintit de anii ’90, când am venit și eu la București cu două valize și multă speranță. Am stat cu chirie la o bătrână care mă privea mereu cu suspiciune și mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă.

A doua zi dimineață am sunat-o pe fiica mea, Andreea.

— Mamă, nu-i poți ajuta? Poate le mai lași chiria mai mică o lună-două…

— Și eu cu ce plătesc rata? Am răspuns mai aspru decât aș fi vrut.

— Poate găsești alt chiriaș…

Dar știam că nu va fi ușor. Piața era plină de apartamente goale și prețurile scăzuseră. M-am simțit prinsă între nevoile mele și drama lor.

Câteva zile mai târziu am trecut pe la apartament să discutăm detaliile plecării. Irina împacheta hainele într-o valiză veche, iar Mihai stătea pe marginea patului, cu capul în mâini.

— V-ați gândit bine? Poate găsiți ceva aici…

Mihai a ridicat privirea spre mine:

— Doamnă Maria, nu mai avem pe nimeni aici. Am încercat tot ce se putea. Am dormit și pe la prieteni, am lucrat cu ziua… Dar nu mai merge. Irina are șansa asta în Germania și nu vreau să-i stau în cale.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama cât de puțin îi cunoscusem cu adevărat. În toți acești ani, nu le-am întrebat niciodată cum le merge sau dacă au nevoie de ceva. M-am purtat ca un robot: facturi, chitanțe, chei.

În seara aceea am stat mult pe gânduri. Mi-am amintit de certurile cu soțul meu înainte să moară: el voia să vindem apartamentul și să ne mutăm la țară, eu voiam să-l păstrăm pentru „zile negre”. Acum zilele acelea veniseră, dar nu așa cum mă așteptam.

Când au plecat, apartamentul a rămas gol și rece. Am intrat să verific dacă au lăsat totul în regulă. Pe masa din bucătărie am găsit o scrisoare:

„Doamnă Maria,
Vă mulțumim pentru că ne-ați primit sub acoperișul dumneavoastră atâția ani. Știm că n-am fost cei mai vorbăreți chiriași, dar aici ne-am simțit în siguranță. Ne pare rău că plecăm așa. Sperăm să găsiți oameni buni care să vă fie chiriași.
Cu respect,
Irina și Mihai”

Am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru bani sau pentru grija ratelor, ci pentru că mi-am dat seama cât de singură sunt și cât de mult contează oamenii pe care îi avem aproape — chiar dacă sunt doar „chiriași”.

Au trecut luni până am găsit alți locatari. Între timp am început să mă gândesc altfel la cei care-mi trec pragul: nu doar ca la niște surse de venit, ci ca la niște oameni cu povești, necazuri și speranțe proprii.

Uneori mă întreb: oare câte vieți trec pe lângă noi fără să le observăm? Câte povești rămân nespuse sub același acoperiș?

Voi cum ați proceda dacă ați fi fost în locul meu? Ați fi putut ajuta mai mult sau e firesc să ne gândim întâi la noi?