Tăcerea de la masa din colț

— Iar ai uitat să-mi aduci zahărul, Maria! vocea lui domnul Ilie răsuna, ca în fiecare dimineață, peste mesele încă goale ale cafenelei mele. Era ora șapte fără un sfert, iar orașul abia se trezea. Eu, cu șorțul legat strâmb peste rochia veche, mă grăbeam să-i pun pliculețul pe farfurioară, încercând să-i evit privirea tăioasă.

— Scuze, domnule Ilie, am uitat… iar, am murmurat, rușinată. Dar el deja își vârâse nasul în ziarul vechi, același de fiecare dată, și nu mi-a mai răspuns.

Așa era de optsprezece ani. În fiecare zi, la aceeași oră, același bărbat ursuz ocupa masa din colțul ferestrei, privind strada și lumea cu o privire care nu lăsa loc de conversații. Niciodată nu zâmbea. Niciodată nu întreba nimic despre mine sau despre ceilalți clienți. Dar venea mereu. Și mereu comanda cafea neagră, două felii de pâine prăjită și ou ochi. Nimic altceva.

La început, mă enerva. Îmi strica diminețile cu tonul lui aspru și pretențiile absurde. Dar cu timpul, prezența lui a devenit parte din rutina mea. Era ca un ceasornic: dacă nu venea, simțeam că ziua nu începe cum trebuie.

Într-o marți ploioasă de noiembrie, masa lui a rămas goală. Am crezut că e bolnav sau că a avut vreo treabă urgentă. Dar nici miercuri n-a venit. Nici joi. Vineri am început să mă îngrijorez.

— Ce s-o fi întâmplat cu domnul Ilie? am întrebat-o pe Viorica, colega mea mai tânără.

— Poate s-a săturat să-l tot servești fără zahăr! a râs ea, dar râsul i s-a stins repede când a văzut cât de neliniștită eram.

Sâmbătă dimineața am decis să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: am întrebat la farmacie dacă știe cineva ceva despre el. Farmacista mi-a spus că locuiește singur într-un bloc vechi de pe strada Libertății și că nu l-a mai văzut nici ea de câteva zile.

M-am dus acolo cu inima cât un purice. Am urcat scările reci și întunecate până la etajul trei. Am bătut la ușă. Nimic. Am bătut iar, mai tare.

— Cine e? s-a auzit o voce subțire din spatele ușii.

— Maria, de la cafenea… am venit să văd dacă sunteți bine…

Ușa s-a deschis încet. L-am văzut pe domnul Ilie, mai mic parcă decât îl știam, cu ochii roșii și obrajii supți.

— Nu mă simt prea bine… dar n-am nevoie de nimic, a spus scurt.

— Vreți să vă aduc ceva? Să vă fac cumpărături?

A clătinat din cap și a închis ușa încet. Am rămas în fața ușii câteva secunde, simțind un gol ciudat în stomac.

Duminică dimineața am găsit pe masa lui din cafenea o scrisoare. Era scrisă cu litere tremurate:

„Maria,
Dacă citești asta, înseamnă că n-am mai venit la cafea. Să știi că nu cafeaua mă ținea aici, ci faptul că cineva mă vedea în fiecare zi. Am pierdut tot ce aveam: soția mea a murit acum douăzeci de ani, băiatul meu a plecat în Italia și nu m-a mai căutat niciodată. Tu ai fost singura care mi-a mai spus bună dimineața fără să ceară nimic în schimb. Mulțumesc.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plâns acolo, la masa din colț, fără să-mi pese că Viorica mă privea speriată.

În zilele următoare am aflat că domnul Ilie fusese dus la spital și că nu avea pe nimeni care să-l viziteze. M-am dus eu. L-am găsit într-un salon rece, privind pe fereastră cu aceeași privire pierdută.

— De ce ai venit? m-a întrebat încet.

— Pentru că mi-e dor de cineva care să-mi spună că am uitat zahărul…

A zâmbit pentru prima dată în toți acei ani.

După ce s-a stins, am păstrat masa lui liberă luni întregi. Oamenii mă întrebau de ce nu o dau altcuiva. Le spuneam că e rezervată pentru cineva care a avut nevoie să fie văzut.

Acum mă gândesc: câți oameni trec zilnic prin viața noastră fără să-i observăm cu adevărat? Câte vieți se sting în tăcere pentru că nu avem timp sau curaj să întrebăm „Ce faci?” sau „Ești bine?”

Poate ar trebui să fim mai atenți la cei din jurul nostru. Poate o simplă vorbă bună poate schimba totul pentru cineva care nu mai are nimic altceva.