Umbra Trecutului: Povestea unei Adolescente și a Vecinilor Săi Bătrâni

— Ajutor! Ajutor! se auzi vocea răgușită a doamnei Maria din apartamentul de lângă al nostru, într-o dimineață de noiembrie, când vântul bătea cu putere printre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești.

Am sărit din pat, încă în pijamale, și am alergat pe holul lung, ignorând privirea mustrătoare a mamei care tocmai ieșea din bucătărie cu o cană de ceai în mână.

— Ce faci, Ilinca? Nu vezi că e devreme? Lasă-i pe bătrâni, nu e treaba ta!

Dar nu am ascultat-o. Am deschis ușa apartamentului 12 și am găsit-o pe doamna Maria prăbușită lângă pat, cu domnul Ion încercând să o ridice, dar fără putere. M-am repezit să îi ajut, simțind cum inima îmi bate nebunește. Am chemat ambulanța și am stat cu ei până au venit medicii. În acea zi, ceva s-a schimbat în mine.

Nu era prima dată când îi ajutam. De când ne mutasem aici, cu un an în urmă, îi vedeam zilnic cum se chinuiau să urce scările sau să care sacoșele grele de la piață. Părinții mei erau mereu ocupați: tata lucra la service-ul auto din capătul străzii, iar mama făcea naveta la București pentru un job la birou. Eu eram singura care avea timp să observe detaliile mici: cum domnul Ion își ținea mâna la spate de durere sau cum doamna Maria ofta când deschidea ușa.

În fiecare dimineață, înainte să plec la liceu, treceam pe la ei. Le duceam pâine proaspătă sau lapte, le citeam scrisorile primite de la rudele din provincie și ascultam poveștile lor despre tinerețea petrecută la țară. Uneori, doamna Maria îmi dădea câte o prăjitură sau îmi împletea o eșarfă colorată. Alteori, doar stăteam în liniște și îi țineam de mână.

Dar nu toți vedeau cu ochi buni prietenia mea cu ei. Într-o seară, tata m-a prins când mă întorceam târziu de la ei.

— Ilinca, nu mai pierde vremea cu bătrânii! Ai teme de făcut, ai BAC-ul la anul! Ce crezi că rezolvi?

— Tată, ei nu au pe nimeni… Dacă nu îi ajut eu, cine?

— Nu e problema ta! Ai grijă să nu te implici prea mult. O să ajungi ca ei: singură și uitată!

Vorbele lui m-au durut mai tare decât aș fi crezut. Am plâns în camera mea, ascultând cum vântul lovea geamul și gândindu-mă dacă chiar greșesc cu ceva. Dar a doua zi dimineață, când am văzut-o pe doamna Maria zâmbind timid când i-am adus ceai cald, am știut că nu pot renunța.

La școală, colegii mă tachinau.

— Ce faci, Ilinca? Ai devenit asistentă socială?

— Lasă-i pe moși să moară liniștiți!

M-am simțit izolată, dar nu le-am dat importanță. Pentru mine, timpul petrecut cu vecinii mei era mai valoros decât orice like pe Instagram sau orice ieșire la mall.

Într-o zi de primăvară, doamna Maria a fost internată în spital. Domnul Ion era devastat. M-am dus la el în fiecare seară după școală. Îi făceam supă sau îl ajutam să-și pună pastilele în cutiuța specială. Într-o seară, mi-a spus cu voce tremurată:

— Ilinca, tu ești ca nepoata pe care n-am avut-o niciodată. Dacă n-ai fi tu… nu știu ce m-aș face.

Am simțit un nod în gât și am încercat să nu plâng. În acele momente am înțeles ce înseamnă să fii cu adevărat important pentru cineva.

Când doamna Maria s-a întors acasă, era mai slăbită ca niciodată. Am început să le fac cumpărăturile zilnic și să le gătesc ciorbe după rețetele bunicii mele. Mama a început să mă privească altfel.

— Ilinca, tu chiar îi iubești pe oamenii ăștia…

— Da, mamă. Pentru că nimeni nu merită să fie singur.

Într-o duminică după-amiază, când soarele bătea printre perdelele vechi ale apartamentului lor, am stat toți trei la masă și am povestit despre copilăriile noastre. Domnul Ion a scos o fotografie veche cu el și doamna Maria tineri, dansând la o nuntă din satul lor natal. Am râs și am plâns împreună.

Dar timpul nu iartă pe nimeni. În vara aceea, domnul Ion s-a stins din viață. Am simțit că lumea mea se prăbușește. Doamna Maria a rămas singură și tot mai tăcută. Am stat lângă ea până în ultima clipă.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă uit la eșarfa colorată pe care mi-a împletit-o doamna Maria și mă întreb: Oare câți dintre noi alegem să vedem oamenii invizibili de lângă noi? Oare cât valorează o oră din timpul nostru pentru cineva care nu mai are nimic altceva?