Umbra unei familii noi: Povestea Anei între loialitate și oboseală

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! — am izbucnit într-o sâmbătă dimineață, în timp ce încercam să strâng jucăriile împrăștiate prin sufragerie. Vocea mi-a tremurat, iar lacrimile mi-au înțepat ochii. Mihai, soțul meu, m-a privit surprins, cu o cană de cafea în mână.

— Ana, sunt copiii Ioanei… Ce vrei să fac? Sunt nepoții mei, nu pot să le spun să nu mai vină.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ioana, fiica lui din prima căsătorie, venea la noi aproape în fiecare weekend cu cei doi copii ai ei, Radu și Ilinca. La început, am încercat să fiu primitoare. Îmi spuneam că așa e normal, că familia trebuie să fie unită. Dar după cinci ani de vizite constante, de gălăgie, de mâncare gătită pentru patru în plus, de jucării peste tot și de discuții interminabile despre problemele Ioanei cu fostul soț, simțeam că nu mai am aer.

Înainte să mă recăsătoresc cu Mihai, viața mea era liniștită. Aveam apartamentul meu mic din Drumul Taberei, citeam în fiecare seară și ieșeam la cafea cu prietenele mele: Lidia, Camelia și Sorina. Ne plângeam de bărbați, râdeam de necazuri și ne făceam planuri pentru vacanțe la munte. Dar după ce l-am cunoscut pe Mihai la o petrecere organizată de Lidia, totul s-a schimbat. M-am îndrăgostit ca o adolescentă și am crezut că dragostea poate rezolva orice.

La început, Ioana a fost politicoasă cu mine. Îmi spunea „doamna Ana” și îmi aducea flori de 8 Martie. Dar după ce a divorțat, a început să vină tot mai des la noi. „Tati, am nevoie să stau puțin la voi, copiii vor să-l vadă pe bunicu’”, spunea la telefon. Mihai nu știa să spună nu. Eu încercam să mă adaptez.

— Ana, nu te supăra, dar poate exagerezi puțin… — a spus Mihai încet, încercând să mă liniștească.

— Exagerez? — am ridicat vocea fără să vreau. — De cinci ani nu am avut un weekend doar pentru noi! De cinci ani gătesc pentru patru oameni în plus! Nu mai pot!

Mihai a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură, cu gândurile mele și cu sunetul vesel al copiilor care alergau prin casă. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în hohote. Nu voiam să fiu „mama vitregă rea”, dar simțeam că nu mai am loc în propria mea casă.

În acea după-amiază, am ieșit la plimbare cu Lidia. I-am povestit totul.

— Ana, trebuie să-i spui clar lui Mihai ce simți. Nu ești egoistă dacă vrei liniște! — mi-a spus ea hotărâtă.

— Dar dacă îl rănesc? Dacă o supăr pe Ioana? Dacă mă vor urî copiii?

— Și tu? Tu unde ești în toată povestea asta?

Cuvintele Lidiei m-au urmărit toată seara. M-am întors acasă târziu și i-am găsit pe toți uitându-se la un film animat. Radu dormea pe canapea cu capul în poala mea preferată de perne. Ilinca ronțăia biscuiți și lăsa firimituri peste tot. Ioana râdea tare la o glumă proastă din film.

Am simțit un val de furie și tristețe. M-am dus direct la Mihai.

— Trebuie să vorbim.

Am stat până târziu în noapte discutând. I-am spus tot: cât de obosită sunt, cât de mult îmi lipsește liniștea, cât de mult mă doare că nu mă simt acasă în propria casă.

— Ana… nu știam că te simți așa — a spus el încet.

— Pentru că nu ai vrut să vezi! — am izbucnit eu.

A doua zi dimineață, Ioana a venit la mine în bucătărie.

— Doamna Ana… tata mi-a spus că vă deranjează că venim atât de des…

Am simțit un nod în gât.

— Ioana, nu e vorba că mă deranjează voi ca persoane… E vorba că am nevoie și eu de timp pentru mine. Câteodată simt că nu mai pot.

A tăcut o clipă și apoi a spus:

— Știu că nu e ușor pentru dumneavoastră… Dar nici pentru mine nu e ușor singură cu doi copii mici…

Am privit-o altfel atunci. Am văzut o femeie tânără, obosită, speriată de viitor. Poate că nici ea nu avea unde să se ducă altundeva.

Am decis împreună cu Mihai și Ioana ca vizitele să fie mai rare și să stabilim reguli clare: fiecare ajută la curățenie, fiecare aduce ceva de mâncare, iar uneori avem weekenduri doar pentru noi doi.

Nu a fost ușor la început. Au fost certuri, lacrimi și tăceri lungi. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Acum mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc între dorința de liniște și presiunea familiei extinse? E greșit să-ți dorești spațiu doar pentru tine? Voi ce ați face în locul meu?