Umbra vinei: Povestea lui Radu și Mihai dintr-un sat moldovenesc

— Radu, unde-ai pus cheia de la beci? mă întreabă tata cu vocea tăioasă, în timp ce soarele dogoritor se strecoară printre crengile nucului bătrân din curte.

Îmi simt palmele transpirate pe mânerul valizei. Tocmai ajunsesem la casa bunicilor din satul nostru moldovenesc, împreună cu Mihai, fratele meu mai mic. Era primul weekend după mult timp când ne reuneam toți patru: eu, Mihai, tata și mama. Speram să fie liniște, să ne amintim de copilărie, să râdem la poveștile mamei și să ne bucurăm de aerul curat. Dar încă din prima clipă am simțit tensiunea plutind în aer.

— Nu știu, tata, n-am umblat la beci, răspund încercând să-mi ascund iritarea. Mihai mă privește pe sub sprâncene, cu zâmbetul lui ironic.

— Poate ai uitat, Radu… Tu mereu uiți lucruri, intervine el, aruncând o privire spre tata.

Îmi mușc buza. Întotdeauna a fost așa între noi: Mihai era favoritul, cel care nu greșea niciodată în ochii părinților. Eu eram cel neatent, cel care aducea necazuri.

Seara se lasă peste sat și liniștea e spartă doar de lătratul câinilor și de țipetele copiilor care se joacă pe uliță. În bucătărie, mama pregătește sarmale și încearcă să destindă atmosfera.

— Haideți, băieți, nu vă mai certați pentru nimicuri! Suntem împreună după atâta timp…

Dar tata nu renunță:

— Cineva a intrat în beci și a luat vinul cel bun. Era pentru nuntă la verișoara voastră. Cine a fost?

Mihai ridică din umeri:

— Eu n-am pus mâna pe nimic. Poate Radu…

Mă simt prins ca într-o capcană. Mă uit la mama, dar ea evită privirea mea. O tăcere grea apasă peste masă.

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la copilărie, la cum Mihai mă pârâse când am spart geamul școlii și eu am luat bătaie. La cum tata m-a făcut mereu să simt că nu sunt destul de bun. Mă ridic din pat și ies afară. Luna luminează slab curtea. Aud pași în spatele casei.

— Radu? Ești tu? vocea lui Mihai e șoptită.

— Ce vrei?

— De ce nu recunoști? Oricum toți cred că tu ai făcut-o.

Îl privesc în ochi. În el văd aceeași invidie veche, aceeași dorință de a mă vedea jos.

— N-am furat nimic! îi spun printre dinți.

— Nu contează. Tata oricum nu mă va bănui pe mine.

Îmi vine să urlu. Mă simt singur împotriva tuturor. Mă întorc în cameră și încerc să adorm cu greu.

A doua zi dimineață, vestea s-a răspândit în tot satul: „La casa lui nea Vasile s-a furat vinul cel bun!” Vecinii șușotesc pe la porți. Mă simt privit ca un hoț. Tata nu-mi vorbește deloc la micul dejun. Mama oftează mereu.

După-amiază apare nea Ilie, vecinul nostru bătrân:

— Am văzut aseară pe cineva ieșind din beci… Era un băiat cu hanorac roșu.

Toți se uită la mine. Aveam un hanorac roșu.

— Nu eram eu! strig disperat.

Mihai zâmbește satisfăcut.

— Poate ai uitat iar…

Nu mai suport. Fug din casă și mă duc pe dealul unde mergeam când eram mic să plâng singur. Îmi amintesc cum mama mă mângâia pe cap și-mi spunea că sunt special. Acum nu mai simt decât rușine și furie.

Spre seară, mama vine după mine.

— Radu, te rog să vii acasă. Tata e supărat… dar trebuie să vorbim toți patru.

Mergem împreună. În sufragerie e liniște apăsătoare. Tata începe:

— Radu, dacă recunoști acum, nu te pedepsesc prea tare…

Mihai stă cu brațele încrucișate, sigur pe el.

Atunci explodez:

— Mereu m-ați acuzat pe nedrept! Mereu Mihai e cel bun și eu sunt oaia neagră! Poate ar trebui să vă întrebați dacă nu cumva greșiți!

Mama începe să plângă. Tata tace. Mihai se ridică brusc:

— Gata! Ajunge! Eu am luat vinul! Am vrut să-l duc la petrecerea de la Andrei… dar mi-a fost frică să recunosc!

Toți rămânem muți. Tata se uită la el ca la un străin.

— De ce ai mințit?

Mihai dă din umeri:

— Pentru că știam că oricum îl veți crede pe Radu vinovat…

O liniște grea apasă peste noi. Mama îl ia în brațe pe Mihai și plânge. Tata își pune mâinile în cap.

Eu ies afară și privesc stelele. Simt o ușurare amară — adevărul a ieșit la iveală, dar rana e adâncă.

Mă întreb: oare cât rău poate face neîncrederea într-o familie? Și câte vieți sunt distruse doar pentru că nu avem curajul să ne privim cu adevărat unii pe alții?