Umbrele dintre noi: Povestea mea cu Mădălina

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să strâng după tine, să-ți explic mereu aceleași lucruri! — vocea Mădălinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Era duminică dimineața, iar eu, cu ochii încă împăienjeniți de somn, încercam să găsesc o replică care să nu aprindă și mai tare focul.

— Mădălina, știu că am uitat iar să duc gunoiul, dar… — am început eu, dar ea m-a întrerupt cu un gest scurt din mână.

— Mereu ai o scuză! Mereu! Și ce să le spun vecinilor când mă întreabă de ce miroase pe scară? Că bărbatul meu nu știe să ducă un sac la tomberon?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Blocul nostru era mic, iar fiecare bârfă se răspândea ca focul. Deja mă știau toți ca „Rareș cel neîndemânatic”. Doamna Viorica de la trei mă privea mereu cu milă când mă vedea încercând să repar ceva prin fața blocului. Iar domnul Ilie, administratorul, nu pierdea nicio ocazie să-mi arunce câte o glumă despre „bărbații moderni care nu știu nici becul să-l schimbe”.

Dar cu Mădălina era altfel. Ea nu râdea niciodată. Ea doar se supăra. Și supărările ei erau ca niște nori grei care nu treceau niciodată fără furtună.

Am cunoscut-o la o petrecere la Irina, colega mea de la muncă. Era frumoasă, sigură pe ea, cu râsul acela care umplea camera. M-a atras din prima clipă. Ea era soarele meu. Dar soarele poate arde, dacă stai prea mult sub el.

La început totul părea simplu. Ne plimbam prin Herăstrău, vorbeam ore întregi despre orice. Îmi plăcea că mă provoca, că nu accepta jumătăți de măsură. Dar după ce ne-am mutat împreună, lucrurile s-au schimbat. Fiecare gest al meu părea să fie greșit: dacă uitam să cumpăr pâine, dacă nu puneam hainele la loc, dacă nu răspundeam destul de repede la mesaj.

— Rareș, tu chiar nu vezi că mă chinui singură cu toate? — îmi spunea ea într-o seară, după ce venisem târziu de la serviciu.

— Dar și eu muncesc… — am încercat să mă apăr.

— Nu e vorba doar de muncă! E vorba de atenție! De respect! — mi-a aruncat ea privirea aceea tăioasă care mă făcea să mă simt mic.

Începusem să mă îndoiesc de mine. Să cred că poate chiar nu sunt suficient. Când mergeam la magazin și uitam lista acasă, mă întorceam cu inima strânsă. Când se strica ceva în casă și nu reușeam să repar, simțeam că dezamăgesc pe toată lumea.

Într-o zi, când am spart din greșeală cana ei preferată — cea cu maci roșii, moștenire de la bunica ei — a fost ca și cum aș fi spart ceva mult mai prețios între noi.

— Nu-ți pasă! Niciodată nu-ți pasă! — a țipat ea și a trântit ușa dormitorului.

Am rămas în bucătărie, cu cioburile în palmă și lacrimile în ochi. M-am întrebat atunci: când am ajuns aici? Când am devenit omul care nu poate face nimic bine?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Am dormit pe canapea, cu televizorul pornit pe mut. Dimineața am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama. Să nu mă cauți.”

Au trecut trei zile până s-a întors. Trei zile în care am stat singur cu gândurile mele, cu rușinea mea. Am încercat să-i scriu un mesaj, dar l-am șters. Ce puteam spune? Că-mi pare rău? Cuvintele astea nu mai aveau nicio putere între noi.

Când a revenit, era mai rece ca niciodată. A început să vorbească despre „pauză”, despre „nevoia de spațiu”. Am simțit cum lumea mea se prăbușește încet.

Într-o seară, după ce ne-am certat din nou — de data asta pentru că uitasem să plătesc întreținerea — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Am auzit-o pe Mădălina vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu știu cât mai pot. Parcă totul e pe umerii mei… Da, știu că Rareș e bun la suflet, dar uneori simt că sunt singură în doi.

M-au durut cuvintele ei mai mult decât orice ceartă. Poate avea dreptate. Poate chiar eram o povară.

Am început să evit acasă. Stăteam peste program la muncă, mergeam la fotbal cu băieții sau pur și simplu rătăceam prin oraș fără țintă. M-am împrietenit cu Paul, vecinul de la patru, care trecea printr-un divorț urât. Ne întâlneam la o bere și ne plângeam unul altuia de femeile din viața noastră.

Într-o zi, Paul mi-a spus:

— Rareș, tu chiar vrei să trăiești așa? Să te temi mereu că greșești? Să-ți fie rușine de cine ești?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era teamă să fiu singur, dar și mai teamă îmi era să rămân blocat într-o viață în care nu mai eram eu însumi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după o ceartă aprinsă despre bani — mereu despre bani! — am decis să plec pentru câteva zile la ai mei, la Ploiești. Mama m-a primit cu brațele deschise și ochii plini de îngrijorare.

— Rareșule, tu nu mai ești copilul meu vesel… Ce s-a întâmplat cu tine?

Am izbucnit în plâns în brațele ei. I-am povestit tot: despre Mădălina, despre rușinea mea, despre cum simt că nu sunt suficient.

— Dragul meu, nimeni nu e perfect. Dar dacă cineva te face mereu să te simți mic… poate nu e omul potrivit pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Când m-am întors acasă la București, am găsit apartamentul gol. Pe masă era cheia mea și un bilet: „Rareș, am nevoie de altceva în viața mea. Sper să găsești și tu liniștea.”

Am stat mult timp privind biletul acela. Am simțit tristețe, dar și o ușurare ciudată. Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însuți.

Acum locuiesc singur într-o garsonieră micuță din Militari. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să fiu mai bun cu mine însumi.

Mă întreb adesea: cât din cine suntem vine din felul în care ne văd ceilalți? Și cât suntem dispuși să pierdem din noi doar ca să fim iubiți?