Un Rinichi, Două Vieți: Povestea Mea și a Lui Gabriel

— Nu mai avem timp, Ana! Trebuie să decizi acum! — vocea mamei mele răsuna în salonul alb, plin de miros de dezinfectant și disperare. Mă uitam la ea, la ochii ei roșii de nesomn și plâns, și simțeam cum mă scufund într-o mare de neputință. Aveam doar 29 de ani și rinichii mei cedau, unul după altul, fără milă. Doctorul Popescu tocmai ieșise din salon, lăsând în urmă un diagnostic rece: insuficiență renală cronică, stadiul final. Fără transplant, nu aveam nicio șansă.

Tata stătea pe scaunul din colț, cu mâinile strânse pe genunchi, incapabil să mă privească în ochi. Îl auzeam șoptind o rugăciune, dar nu mai credeam nici eu în minuni. Fratele meu, Mihai, încerca să pară puternic, dar îi vedeam tremurul din bărbie. — O să găsim o soluție, Ana. O să vezi! — repeta el mecanic.

Au urmat luni de dializă, de drumuri între casă și spitalul Fundeni, de speranțe spulberate la fiecare analiză care arăta că niciun membru al familiei nu era compatibil. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; nu știau ce să spună sau cum să mă ajute. Într-o zi friguroasă de martie, când deja mă obișnuisem cu gândul că viața mea se va termina între pereții aceia reci, am primit un mesaj pe Facebook de la o cunoștință veche: „Ana, am auzit de situația ta. Am un prieten care vrea să ajute. Îl cheamă Gabriel.”

Gabriel era cu doi ani mai mare ca mine, din Ploiești. Nu ne văzuserăm niciodată până atunci. Prima noastră întâlnire a fost stângace; el zâmbea timid, iar eu nu știam dacă să plâng sau să râd. — De ce ai face asta pentru mine? — l-am întrebat direct. A oftat și a spus: — Pentru că pot. Pentru că am pierdut pe cineva drag din cauza unei boli și nu am putut face nimic atunci. Acum pot.

Testele au durat săptămâni întregi. Fiecare rezultat aducea o nouă speranță, dar și o teamă uriașă: dacă nu va fi compatibil? Într-o dimineață ploioasă de aprilie, doctorul Popescu a intrat în salon cu un zâmbet larg: — E compatibil! Putem programa operația!

Familia mea era copleșită de recunoștință, dar și de teamă. Tata nu putea accepta ideea ca un străin să-mi salveze viața. — Nu știm nimic despre el! Dacă vrea ceva la schimb? Dacă se răzgândește? — repeta el obsesiv. Mama încerca să-l liniștească: — E un om bun! Dumnezeu ni l-a trimis!

Operația a fost un succes. M-am trezit într-un salon luminat difuz, cu Gabriel pe patul alăturat. Era palid, dar zâmbea larg. — Acum suntem legați pe viață, Ana! — a glumit el. Am râs printre lacrimi și i-am strâns mâna.

După externare, Gabriel venea des la noi acasă. Mama îi gătea sarmale și cozonac, iar tata îl privea tot cu suspiciune, dar începea să-l accepte. Între noi s-a legat o prietenie ciudată, intensă; vorbeam ore întregi despre viață, moarte și tot ce e între ele. Simțeam că trăiesc din nou.

Dar liniștea nu a durat mult. La câteva luni după transplant, Gabriel a început să se schimbe. Era tot mai retras, evita întâlnirile cu familia mea și răspundea greu la mesaje. Într-o seară târzie de toamnă, l-am sunat insistent până când a acceptat să ne vedem într-o cafenea mică din centru.

— Ana… nu știu cum să-ți spun… simt că nu mai pot continua așa — vocea lui era stinsă. — Toată lumea mă vede ca pe salvatorul tău. Familia ta mă privește ca pe un erou, dar eu… eu mă simt gol pe dinăuntru.

Am rămas fără cuvinte. Nu înțelegeam ce se întâmplase. — Gabriel… ai făcut ceva incredibil pentru mine! Nu trebuie să fii altceva decât ești!

A oftat adânc: — Nu e vorba doar despre asta. După operație… am început să mă gândesc la tot ce am pierdut eu însumi. La fratele meu care a murit fără să-l pot salva… La faptul că acum toți așteaptă să fiu mereu puternic… Dar nu sunt.

Am încercat să-l ajut cum am putut: l-am invitat la plimbări lungi prin Herăstrău, i-am scris scrisori de mulțumire și i-am prezentat prietenii mei cei mai apropiați. Dar Gabriel se îndepărta tot mai mult.

Într-o zi de decembrie, am primit un mesaj scurt: „Ana, trebuie să plec din București pentru o vreme. Ai grijă de tine.” Atât. Niciun alt detaliu.

Am plâns zile întregi. Familia mea era confuză; tata era furios: — Vezi? Ți-am spus eu că nu poți avea încredere! Mama încerca să mă consoleze: — Poate are nevoie de timp…

Au trecut luni fără nicio veste de la Gabriel. Între timp, sănătatea mea se stabilizase; mergeam la controale regulate și încercam să-mi reconstruiesc viața. Dar golul lăsat de plecarea lui era uriaș.

Într-o seară de vară, când soarele apunea peste blocurile cenușii ale Bucureștiului, am primit un plic fără expeditor. În interior era o scrisoare de la Gabriel:

„Ana,

Nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți pentru felul în care am dispărut din viața ta. Am avut nevoie să mă regăsesc și să învăț să trăiesc cu decizia mea. Nu sunt erou; sunt doar un om care a vrut să facă bine și s-a pierdut pe drum. Sper că ești bine și că ai găsit puterea să mergi mai departe.

Cu drag,
Gabriel”

Am citit scrisoarea de zeci de ori în acea noapte. Am plâns pentru mine și pentru el; pentru tot ce am câștigat și tot ce am pierdut.

Astăzi sunt recunoscătoare pentru fiecare zi trăită datorită lui Gabriel. Dar uneori mă întreb: cât de mult putem cere sau oferi fără să ne pierdem pe noi înșine? Și oare recunoștința poate vindeca toate rănile?

Voi ce credeți? Ați fi putut merge mai departe după o astfel de poveste?