Adevărul din spatele mesei goale: Mărturisirea mea la propria nuntă

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să nu avem sarmale la nuntă? Nici măcar o friptură decentă? Ce-o să zică lumea? — vocea mamei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine prăjită. Era cu două zile înainte de nuntă și deja simțeam cum stomacul mi se strânge de emoție și rușine.

Tata, domnul Gheorghe, stătea la masă cu privirea în pământ. Nu mai avea putere să răspundă. Știam că nu e vina lui că banii nu ajung niciodată. Salariul lui de paznic abia acoperea facturile, iar pensia bunicii se ducea pe medicamente. Eu și fratele meu, Vlad, ne-am angajat de mici, dar tot nu reușeam să strângem destul pentru o nuntă ca-n povești.

— Lasă, mamă, că nu mor oamenii de foame! Vin pentru noi, nu pentru mâncare! am încercat să spun cu voce tremurată.

— Așa crezi tu? O să râdă tot satul de noi! Și familia lui Radu? Ce-or să creadă părinții lui? Că suntem niște săraci? — a continuat mama, cu ochii umezi.

M-am dus în camera mea și am început să plâng. Îmi doream o nuntă simplă, dar demnă. Îl iubeam pe Radu de când eram copii. Ne-am crescut împreună pe ulițele satului, am visat la o viață mai bună, dar realitatea ne-a lovit mereu ca un duș rece. El lucra la oraș, la o firmă de construcții, dar banii se duceau pe chirie și drumuri. Nici părinții lui nu erau mai bogați.

În ziua nunții, biserica era plină. Rochia mea era împrumutată de la verișoara Anca. Pantofii scârțâiau la fiecare pas. Am încercat să zâmbesc când preotul ne-a binecuvântat, dar inima îmi bătea nebunește. Când am ajuns la sală, am simțit privirile tuturor: mesele erau aproape goale. Două platouri cu brânză și salam, câteva coșuri cu pâine și niște vin ieftin. Atât ne-am permis.

— Ilinca, ce-i asta? — m-a întrebat mătușa Viorica, ridicând din sprâncene.

— E tot ce-am putut face… — am șoptit, simțind cum obrajii mi se înroșesc.

Radu mi-a strâns mâna sub masă. — Nu contează, suntem împreună. Asta e tot ce contează.

Dar lumea șușotea. Unchiul Doru s-a ridicat și a ieșit bombănind. Copiii alergau printre mese, cerând prăjituri care nu existau. Mama plângea în colțul sălii, iar tata încerca să-i liniștească pe invitați cu glume proaste.

Atunci am simțit că nu mai pot. M-am ridicat în picioare și am bătut cu lingura în pahar.

— Vreau să vă spun ceva! — vocea mi-a tremurat la început, dar apoi am prins curaj. — Știu că mulți dintre voi sunteți dezamăgiți. Știu că masa nu e așa cum v-ați așteptat. Dar vreau să știți adevărul: nu avem bani. Am făcut tot ce-am putut ca să fim împreună azi cu voi. Am muncit toți din greu, dar viața nu ne-a lăsat prea multe opțiuni. Nu ne e rușine că suntem săraci! Ne e rușine doar că trebuie să ne ascundem mereu după aparențe.

S-a lăsat liniștea. Mama s-a ridicat brusc: — Ilinca! Cum poți să spui așa ceva în fața tuturor?

— Pentru că m-am săturat să trăim în minciună! — am izbucnit eu. — Toți știm cum e viața aici: salarii mici, prețuri mari, promisiuni goale de la politicieni… Ne judecăm unii pe alții pentru ce punem pe masă, dar uităm ce contează cu adevărat: dragostea, familia, prietenia.

Mătușa Viorica a oftat adânc: — Ai dreptate, fată dragă… Și noi am trecut prin greu. Dar lumea uită repede.

Unchiul Doru s-a întors și el: — Poate că ar trebui să fim mai buni unii cu alții…

Radu m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: — Sunt mândru de tine.

Au urmat momente ciudate: unii invitați au plecat devreme, supărați sau rușinați. Alții au rămas și au început să povestească despre greutățile lor. Seara s-a transformat într-o confesiune colectivă: despre datorii la bancă, copii plecați în străinătate, vise frânte și speranțe mici.

Mama nu mi-a vorbit două zile după nuntă. Tata m-a bătut pe umăr și mi-a spus doar atât: — Ai avut curaj.

Au trecut ani de atunci. Eu și Radu încă tragem tare ca să ne facem un rost. Familia s-a schimbat: unii ne-au judecat aspru, alții ne-au înțeles mai bine ca niciodată. Dar încă mă întreb: dacă aș fi tăcut atunci, ar fi fost mai bine? Sau adevărul chiar poate vindeca?

Poate că sinceritatea doare uneori mai mult decât minciuna… Dar oare merită să trăim toată viața ascunși după aparențe?