Casa în care blugii erau interziși – Povestea unei iubiri printre reguli și curajul de a fi tu însuți
— Goran, nu poți intra așa! vocea doamnei Ljiliana a tăiat aerul ca un cuțit, chiar înainte să apuc să pun piciorul pe covorul persan din hol. M-am oprit, cu mâna pe clanță, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Milena, iubita mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, aproape rugători. — Mamă, te rog… Nu e chiar așa grav… — În casa asta nu se poartă blugi! a răspuns ea, fără să clipească.
Nu înțelegeam. Era 2023, eram la oraș, dar în apartamentul acela cu miros de levănțică și mobilă veche timpul părea să fi rămas pe loc. Blugii mei albaștri, preferații mei, erau pentru doamna Ljiliana simbolul decadenței, al lipsei de respect față de familie și tradiție. Am simțit cum mă sufoc.
— Goran, dacă vrei să stai la masă cu noi, trebuie să te schimbi. Avem pantaloni de stofă pentru musafiri, a continuat ea, cu vocea aceea rece care nu accepta replică.
M-am uitat la Milena. Își mușca buza de jos, rușinată. Am vrut să plec. Dar am rămas. Pentru ea. Am acceptat pantalonii de stofă gri, prea largi pentru mine, și am intrat în sufragerie ca un condamnat la moarte.
La masă, discuțiile erau tăioase. Tatăl Milenei, domnul Viorel, abia dacă m-a privit. Fratele ei mai mic, Radu, se uita la mine ca la un extraterestru. Doamna Ljiliana controla tot: cine vorbește, cine mănâncă primul, cine aduce salata. M-am simțit ca un impostor.
— Goran, ce părere ai despre familie? m-a întrebat ea brusc, cu privirea fixată pe mine ca un reflector.
Am înghițit în sec. — Cred că familia ar trebui să fie locul unde poți fi tu însuți…
A râs scurt. — La noi nu există „fiecare face ce vrea”. La noi există reguli!
Milena a încercat să schimbe subiectul. — Mamă, Goran e pasionat de fotografie…
— Fotografie? Asta nu e meserie! a tăiat-o domnul Viorel. — Bărbatul trebuie să aibă serviciu stabil!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când cineva îmi spunea că visul meu nu valorează nimic. Dar aici, în casa Milenei, fiecare cuvânt era o sentință.
Seara s-a terminat cu o ceartă mocnită între Milena și mama ei. Am auzit-o pe hol: — Nu poți controla totul! Goran nu e ca tine! — Atunci nu are ce căuta aici! a răspuns doamna Ljiliana.
Am plecat târziu, cu blugii mei sub braț și sufletul greu. Milena m-a condus până la lift. — Îmi pare rău… Nu știu ce să fac… Am luat-o de mână: — Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru cine ești tu sau pentru cine sunt eu.
Zilele următoare au fost un chin pentru amândoi. Milena era prinsă între loialitatea față de familie și dragostea pentru mine. Eu eram prins între dorința de a fi acceptat și nevoia de a rămâne fidel mie însumi.
Într-o seară ploioasă, am primit un mesaj: „Vino la mine. Trebuie să vorbim.” Am ajuns ud leoarcă la ușa lor. De data asta aveam blugi negri și o cămașă albă. Doamna Ljiliana m-a privit lung.
— Nu te-ai învățat minte? — Nu cred că hainele definesc respectul sau dragostea pentru cineva, am spus încet.
A izbucnit: — În casa asta eu stabilesc regulile! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!
Milena a intervenit: — Mamă, dacă Goran pleacă acum, plec și eu! Nu mai pot trăi după regulile tale absurde!
A urmat o tăcere grea ca plumbul. Domnul Viorel s-a ridicat de la masă: — Lăsați fata să-și trăiască viața! a spus el pentru prima dată cu voce tare.
Doamna Ljiliana a început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. — Eu doar vreau ce e mai bine pentru tine… Nu vreau să suferi…
Milena s-a apropiat de ea: — Sufăr deja dacă nu pot fi eu însămi!
În seara aceea am stat toți patru la masă. Blugii mei nu mai erau subiect de scandal. Am vorbit despre visele noastre, despre frici și despre cât de greu e să fii sincer într-o lume care vrea să te schimbe.
Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cu adevărat. Doamna Ljiliana nu s-a schimbat peste noapte, dar a început să mă privească altfel. Uneori mă întreabă despre fotografie sau mă roagă să-i arăt poze din excursiile mele.
Am învățat că uneori trebuie să ai curajul să fii tu însuți chiar dacă toți ceilalți îți spun că greșești. Și că dragostea adevărată nu cere compromisuri care te distrug.
Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim după reguli care nu sunt ale noastre? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” atunci când toți așteaptă să spunem „da”? Ce părere aveți voi – merită să lupți pentru cine ești sau e mai ușor să te conformezi?