Casa mea, inima mea: Povestea unei trădări de familie

— Mamă, nu te mai chinui singură! La vârsta ta, după operația asta, nu ai ce căuta singură într-o casă atât de mare. Hai la noi, te ajutăm cu tot ce ai nevoie!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, unde abia mă țineam pe picioare, sprijinită de baston. Radu, ginerele meu, stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea rece. Nu era niciodată cald cu mine, dar am crezut mereu că e doar firea lui.

Am cedat. M-am mutat la ei, într-un apartament de bloc din Militari, cu două camere și un balcon micuț. Mi-au pus patul lângă fereastră, „să am lumină”, dar simțeam că nu mai am aer. În fiecare dimineață, când mă trezeam, mă uitam la hainele mele înghesuite într-un dulap străin și mă întrebam dacă am făcut bine.

Într-o zi, când Irina era la serviciu și Radu plecase cu băiatul lor la fotbal, am auzit telefonul sunând insistent. Era fixul din sufragerie. Nu voiam să răspund, dar ceva m-a împins să ridic receptorul.

— Bună ziua, doamna Elena Popescu? Sunt de la agenția imobiliară. Am vorbit cu domnul Radu despre vizionarea casei dumneavoastră din strada Vișinilor. Putem veni mâine cu potențialii cumpărători?

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am bâiguit ceva și am închis. Mâinile îmi tremurau. Cum adică vizionare? Cine vrea să-mi vândă casa?

Când s-au întors acasă, Irina a văzut că sunt palidă.

— Ce-ai pățit, mamă? Ești bine?

— Cine vrea să-mi vândă casa? am întrebat-o direct, cu vocea tremurândă.

A tăcut. Radu a ridicat din umeri.

— E normal să nu mai poți avea grijă de ea. Stă goală, se degradează. Mai bine o vindem și investim banii pentru tine și pentru nepoți.

— Fără să mă întrebați? Fără să știu?

Irina a început să plângă.

— Mamă, nu am vrut să te rănesc! Am crezut că e mai bine așa… Radu a zis că e momentul potrivit pe piață…

Radu a rămas impasibil.

— E o decizie logică. Oricum nu te mai întorci acolo.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Casa aceea era tot ce aveam: am crescut-o pe Irina acolo, am petrecut 40 de ani cu soțul meu acolo. Fiecare colț avea povestea lui: masa din bucătărie unde făceam cozonaci de Crăciun, grădina unde Irina alerga desculță vara, camera mică unde citeam seara la lumina veiozei.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat pe fereastră la luminile orașului și am plâns în pernă ca un copil. A doua zi dimineață, mi-am strâns curajul și am sunat-o pe vecina mea cea mai bună, tanti Viorica.

— Viorico, au vrut să-mi vândă casa fără să știu! Ce să fac?

— Nu-i lăsa! Casa e pe numele tău! Vino acasă! Eu te ajut!

Mi-am făcut bagajele pe furiș. Irina m-a găsit în hol cu valiza pregătită.

— Mamă, unde pleci?

— Acasă! Nu pot trăi printre străini care vor doar banii mei!

A încercat să mă oprească, dar nu am cedat. Am chemat un taxi și am plecat. Când am ajuns pe strada Vișinilor și am deschis poarta ruginită, am simțit că respir din nou. Casa mirosea a vechi și a praf, dar era a mea.

În zilele următoare, Radu a venit de două ori să mă convingă să semnez actele. A încercat să mă sperie:

— O să ajungi să mori singură aici! Nimeni nu te va ajuta!

Dar tanti Viorica venea zilnic cu mâncare caldă și mă ajuta la curățenie. Vecinii m-au primit cu brațele deschise.

Irina a venit într-o seară plângând:

— Mamă, iartă-mă! Am greșit… M-a convins Radu că e mai bine pentru toți… Dar nu pot trăi cu gândul că te-am rănit.

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună mult timp. Dar Radu nu a dat niciun semn de regret.

Au trecut luni de atunci. Casa mea e plină din nou de viață: gătesc pentru vecini, primesc copiii din cartier la povești și mă bucur de fiecare zi în locul care mi-a fost mereu acasă.

Uneori mă întreb: cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Și cât de mult putem ierta atunci când cei dragi ne trădează? Poate că răspunsurile nu sunt simple… Dar știu sigur că nimeni nu are dreptul să decidă pentru inima ta.