Doi ani de tăcere: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu mai vreau să te văd, mamă! Ai înțeles? Nu mai vreau!
Cuvintele Anei au rămas suspendate în aer, ca un ecou care nu se mai stinge. Era seara de Crăciun, iar în jurul nostru, luminițele din brad pâlpâiau stingher, parcă rușinate de ce se întâmpla.
— Ana, te rog, nu pleca așa… Nu putem să vorbim? am încercat eu, cu vocea tremurândă.
Dar ea și-a tras geaca pe umeri, a deschis ușa și a ieșit în noaptea rece, lăsându-mă singură cu întrebările și cu inima frântă.

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care fiecare dimineață începe cu speranța că poate azi va suna telefonul, că poate azi va veni un mesaj de la ea. Dar telefonul tace. Tace ca și casa asta mare, care odinioară era plină de râsete, de certuri, de viață. Acum, doar eu și umbrele trecutului.

Mă numesc Mariana și am 52 de ani. Sunt profesoară de limba română la liceul din orașul nostru mic din Moldova. Am crescut-o pe Ana singură, după ce tatăl ei, Viorel, ne-a părăsit când ea avea doar șapte ani. Am muncit mult, am făcut sacrificii, am încercat să-i fiu și mamă, și tată. Poate prea mult. Poate prea puțin. Nu mai știu.

În ultimii ani, Ana a devenit tot mai retrasă. Nu mai voia să iasă cu mine la plimbare, nu mai povestea nimic despre școală, despre prieteni. Eu insistam, poate prea mult, să aflu ce se întâmplă cu ea. O întrebam mereu: „Ai mâncat? Ai teme? Cu cine ai ieșit?” Poate că am sufocat-o. Poate că am vrut să-i controlez viața, de teamă să nu greșească, așa cum am greșit eu.

În seara aceea de Crăciun, totul a explodat. Ana a venit acasă mai târziu decât promisese. Eu eram deja nervoasă, obosită de la școală, de la pregătit masa, de la singurătatea care mă apăsa. Am început să-i reproșez că nu mă respectă, că nu ține cont de mine, că nu știe cât mă sacrific pentru ea. Ea a tăcut la început, apoi a izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc în casa asta unde totul e despre tine! Nu vezi că nu mă asculți niciodată? Că nu mă lași să respir?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit trădată, nedreptățită. Eu, care am făcut totul pentru ea! Dar Ana nu a mai vrut să audă nimic. A plecat la prietena ei, Laura, și de atunci nu s-a mai întors. Am încercat să o sun, să-i scriu mesaje, să merg la Laura acasă, dar mi-a spus că nu vrea să mă vadă. Că are nevoie de timp. Că poate niciodată nu va mai vrea să vorbim.

Vecinii au început să șușotească. „A plecat fata Marianei… Cine știe ce s-o fi întâmplat…” La școală, colegii mă priveau cu milă sau cu curiozitate. Unii mă întrebau direct: „Ce-ai făcut de nu te mai caută fata?” Alții doar îmi zâmbeau fals. Mă simțeam tot mai mică, tot mai singură.

Mama mea, Elena, mi-a spus într-o zi:

— Poate ai fost prea dură cu ea, Mariana. Știi cum sunt copiii azi… Nu mai suportă să le spui ce să facă.

— Dar ce era să fac, mamă? Să o las să facă ce vrea? Să nu-i pese de nimic?

— Poate trebuia doar să o asculți mai mult… să nu-i mai spui mereu ce să facă.

Am plâns atunci, ca un copil. Poate mama avea dreptate. Poate am greșit. Dar cine te învață să fii părinte? Cine îți spune cât să iubești și cât să lași liber?

Au trecut luni întregi în care am trăit din amintiri. Am răsfoit albumele cu poze: Ana la serbarea de la grădiniță, Ana cu primul ei cățel, Ana la mare, râzând cu gura până la urechi. Unde s-a dus copilul meu? Unde am pierdut-o?

Într-o zi, am primit un mesaj de la Laura: „Ana e bine. Nu vrea să vorbească încă cu tine. Dă-i timp.” Atât. Am simțit un amestec de ușurare și disperare. E bine… dar nu vrea să mă vadă. Ce pot face?

Am început să merg la psiholog. La început mi-a fost rușine. Ce-o să zică lumea? Dar nu mai puteam. Mă sufocam în propria mea vinovăție. Doamna psiholog, Irina, m-a ajutat să văd lucrurile altfel:

— Mariana, uneori dragostea noastră poate răni. Poate Ana are nevoie să știe că o accepți așa cum e, nu cum ai vrea tu să fie.

— Dar dacă nu mă mai iubește? Dacă nu se mai întoarce niciodată?

— Dragostea adevărată înseamnă să-i dai voie să plece… și să speri că va reveni când va fi pregătită.

Am început să scriu scrisori pentru Ana. Nu i le-am trimis niciodată. Le-am pus într-o cutie, sub pat. În fiecare scrisoare îi spuneam cât de mult o iubesc, cât de dor îmi e de ea, cât de mult îmi pare rău pentru tot ce am greșit. Poate într-o zi le va citi.

Sunt douăzeci și patru de luni de tăcere. Douăzeci și patru de luni în care am învățat să trăiesc cu dorul, cu vinovăția, cu speranța. Uneori visez că Ana intră pe ușă, mă ia în brațe și îmi spune: „Mamă, hai să uităm tot.” Alteori mă trezesc plângând, cu perna udă de lacrimi.

Nu știu dacă povestea mea are un final fericit. Poate că nu. Poate că Ana nu se va mai întoarce niciodată. Dar știu că nu sunt singură. Sunt atâtea mame care trăiesc aceeași durere, același dor mut. Poate că dacă povestim, dacă ne ascultăm unii pe alții, găsim puterea să mergem mai departe.

Mă uit la telefon și încă sper. Oare cât de mult trebuie să iubești ca să poți lăsa copilul să plece? Oare iertarea vine vreodată? Voi ce ați face în locul meu?