Fata de lângă ușă – O copilărie în umbra sărăciei și a tăcerii

— Mamă, iar bate Ana la ușă… Ce să-i spun?

Eram mic, poate zece ani, și deja știam să recunosc foamea în ochii cuiva. Ana locuia cu mama ei la capătul coridorului, într-o garsonieră unde niciodată nu mirosea a mâncare. În schimb, la noi, mirosul de ciorbă și pâine caldă se strecura pe sub ușă și îi aducea pe toți copiii blocului la noi, dar numai Ana venea mereu cu ochii plecați și mâinile strânse la piept.

Mama îmi făcea semn să tac. Deschidea ușa încet, îi întindea Anei un bol cu supă și îi șoptea:

— Să nu spui nimănui, da? Nici măcar mamei tale.

Ana dădea din cap și dispărea ca o umbră. Eu rămâneam cu întrebarea: de ce trebuie să fie totul un secret? De ce nu putem să-i ajutăm pe față?

Într-o seară, când tata s-a întors acasă obosit și nervos, a găsit-o pe Ana la noi în bucătărie. Mama îi dădea o felie de pâine cu unt. Tata s-a încruntat:

— Nu avem destul nici pentru noi! Ce tot aduci copiii altora în casă?

Mama a tăcut. Ana a lăsat felia pe masă și a fugit. Eu am simțit atunci pentru prima dată rușinea. Rușinea că nu pot face nimic, că nu pot spune nimic.

Zilele au trecut, iar Ana a început să vină tot mai rar. O vedeam pe scări, cu hainele prea subțiri pentru iarnă, cu obrajii trași și privirea pierdută. Într-o zi, am prins curaj și am întrebat-o:

— Ana, ți-e foame?

A dat din cap că nu, dar stomacul ei a scos un sunet care m-a făcut să-mi mușc buzele. Am scos din ghiozdan un corn uscat și i l-am întins. L-a luat fără să spună nimic.

În blocul nostru, sărăcia era ca o boală rușinoasă. Nimeni nu vorbea despre ea, dar toți o vedeau. Vecina de la trei știa că mama Anei bea și că tatăl ei a plecat de mult. Administratorul îi striga mereu că nu plătesc întreținerea. Dar nimeni nu făcea nimic. Doar mama mea îi mai dădea câte ceva de mâncare.

Într-o zi geroasă de februarie, am auzit țipete pe palier. Mama Anei căzuse în fața ușii lor, beată moartă. Ana plângea lângă ea, încercând să o ridice. Vecinii ieșiseră pe hol, dar nimeni nu se apropia. Mama mea a alergat la ele, i-a ridicat pe amândouă și le-a dus în casa noastră.

— Nu putem să le ținem aici! — a urlat tata.
— Dacă ar fi copilul nostru? — i-a răspuns mama printre lacrimi.

În noaptea aceea, Ana a dormit la noi. M-am trezit pe la trei dimineața și am găsit-o în bucătărie, mâncând pâine goală cu poftă. Am stat lângă ea fără să spun nimic.

A doua zi, asistența socială a venit și le-a luat pe amândouă. Nu le-am mai văzut niciodată. Blocul a răsuflat ușurat: „S-au dus problemele!”

Anii au trecut. Am terminat liceul, apoi facultatea. M-am mutat din cartierul acela prăfuit și am încercat să uit tot ce s-a întâmplat acolo. Dar chipul Anei mă urmărește mereu: ochii ei mari, goi de speranță.

Acum sunt adult și am propriul meu copil. Într-o seară, fiica mea mi-a spus:
— Tata, colega mea de bancă vine mereu flămândă la școală. Pot să-i dau sandvișul meu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Istoria se repetă. Ce fac eu acum? Tac din nou? Sau rup tăcerea care m-a apăsat toată viața?

Poate că fiecare dintre noi are o Ana în viața lui. Poate că tăcerea noastră e mai grea decât orice lipsuri materiale.

Mă întreb: dacă aș fi avut curajul să vorbesc atunci, s-ar fi schimbat ceva pentru Ana? Sau suntem cu toții prizonieri ai tăcerii noastre? Voi ce ați fi făcut?