Foamea care nu trece niciodată: Povestea Zinei de la etajul trei
— Mamă, iar bate la ușă Zina! strigam din hol, cu mâna pe clanță, simțind deja mirosul ei de haine vechi și pâine uscată înainte să deschid. Era a treia oară săptămâna aceea când venea să ceară ceva de mâncare. Avea doar opt ani, dar ochii ei cenușii păreau mult mai bătrâni.
— Las-o să intre, mi-a spus mama, oftând. Știam că nu-i place să vadă copii flămânzi, dar nici nu avea curajul să-i spună tatălui Zinei ce crede despre el. Nimeni din bloc nu avea.
Zina a intrat încet, cu privirea în pământ. Purta același pulover verde, prea mare pentru ea, și niște pantaloni rupți la genunchi. S-a așezat pe scaunul din bucătărie fără să spună nimic. Mama i-a pus o felie de pâine cu margarină și un ceai cald. Am stat amândoi la masă, privind-o cum mănâncă repede, ca și cum cineva i-ar putea lua farfuria din față în orice clipă.
— Mulțumesc, doamnă Maria, a șoptit ea, abia auzit. Apoi s-a ridicat și a plecat fără să se uite înapoi.
În blocul nostru din cartierul Trivale, toată lumea știa povestea Zinei. Tatăl ei, domnul Petrescu, era mereu beat. Îl vedeam seara târându-se pe scări sau urlând la Zina din spatele ușii lor scorojite. Mama ei plecase când Zina era mică. Nimeni nu știa exact unde sau de ce.
Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și caloriferele abia duduiau, am auzit țipete pe hol. Am deschis ușa și am văzut-o pe Zina stând în genunchi în fața apartamentului lor, cu palmele strânse la piept.
— Te rog, tata, deschide! Nu mai beau! Nu mai fac nimic rău! Te rog!
Am simțit un nod în gât. Mama m-a tras înapoi în casă și a închis ușa încet.
— Nu te băga, mi-a spus cu voce joasă. Nu e treaba noastră.
Dar cum să nu fie? Cum să nu fie treaba noastră când un copil plânge de foame și frig la doi pași de noi?
A doua zi dimineață, Zina era tot acolo. Înghețată, cu obrajii roșii și ochii umflați de plâns. Mama i-a dat o pătură și a chemat-o în casă. A stat la noi până seara, când domnul Petrescu a venit să o ia. Era beat criță.
— Ce faci cu fata mea? a urlat la mama.
— Îi dau ceva de mâncare! Nu vezi că e piele și os?
— Nu e treaba dumitale! Să nu te mai bagi!
Mama a tăcut. Eu am simțit pentru prima dată frica aceea care îți intră în oase când vezi un adult furios și neputincios în același timp.
Zina a continuat să vină la noi aproape zilnic. Uneori aducea câte o bucată de pâine mucegăită pe care o primea de la vecini sau de la magazinul din colț. Alteori nu spunea nimic, doar stătea la masă și se uita la noi cum mâncăm.
Într-o zi, tata a venit acasă mai devreme și ne-a găsit pe toți trei în bucătărie.
— Nu putem să o ținem mereu aici! a spus el nervos. O să avem probleme cu taică-su!
— Și ce vrei să facem? S-o lăsăm să moară de foame? l-a întrebat mama cu lacrimi în ochi.
Tata a tăcut. Știa că nu există răspuns bun la întrebarea asta.
Au trecut luni întregi așa. Blocul nostru era plin de bârfe: că Zina fură din magazine, că domnul Petrescu ar fi bătut-o până la sânge într-o noapte, că ar fi încercat să fugă la bunici, dar nu a găsit drumul.
Într-o după-amiază de primăvară, când copacii din fața blocului abia înmugureau, am găsit-o pe Zina stând pe banca din fața scării. Avea o vânătaie mare sub ochi și buza spartă.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.
— Nimic… Am căzut pe scări…
Știam că minte. Dar ce puteam face? Eram doar un copil ca ea.
În acea seară am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva de la Protecția Copilului. A doua zi au venit doi domni îmbrăcați la costum și au bătut la ușa familiei Petrescu. Domnul Petrescu a urlat ca un apucat, dar până la urmă Zina a ieșit cu ei din bloc. Avea o sacoșă mică și ochii goi.
Nu am mai văzut-o niciodată după aceea. Blocul s-a liniștit, oamenii au uitat repede povestea ei. Doar eu și mama mai vorbeam uneori despre Zina cea flămândă.
Anii au trecut. M-am mutat de mult din cartierul acela prăfuit. Dar uneori încă visez că Zina bate la ușă și cere o felie de pâine.
Mă întreb: oare am făcut destul pentru ea? Sau poate uneori compasiunea nu e de ajuns ca să salvezi un copil din iadul altuia? Voi ce credeți?