Rușinea fiicei mele: Când dragostea nu e de ajuns

— Mamă, nu vreau să te superi, dar… uneori mi-e rușine cu tine.
Cuvintele Irinei au căzut ca un ciocan pe sufletul meu. Stăteam la masa din bucătăria mică, cu fața de masă veche, pătată de cafea, și o priveam cum își frământa mâinile. În ochii ei era o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată, dar și o hotărâre care mă speria.
— De ce, Irina? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum mi se strânge inima.
— Pentru că… uite la tine, mamă. Nu poți să mă ajuți cu nimic. Când am avut nevoie de bani pentru grădinița lui Vlad, tu ai zis că nu ai. Când am vrut să schimbăm mobila, socrii mei au venit cu bani și cu mobilă nouă. Ei ne ajută mereu. Tu… tu doar mă iubești.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă, la unghiile scurte și la pielea aspră. Toată viața am muncit ca să-i fie bine Irinei. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat cu alta când ea avea doar șapte ani. Am spălat scări, am făcut curățenie prin casele altora, am vândut flori în piață, doar ca să-i pot cumpăra haine și cărți. Niciodată nu mi-am permis să mă plâng sau să cer ceva înapoi.

— Știu că nu ai avut noroc în viață, mamă, dar… lumea judecă. Prietenele mele râd când aud că mama mea încă stă într-o garsonieră la periferie și vine la mine cu autobuzul.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să-i spun că nu contează ce zice lumea, că dragostea mea pentru ea e mai mare decât orice avere. Dar m-am oprit. Poate că pentru ea chiar contează. Poate că eu sunt cea care nu a înțeles niciodată lumea asta nouă, în care banii par să valoreze mai mult decât orice sentiment.

— Irina, am făcut tot ce am putut pentru tine…
— Știu, mamă! Dar nu e destul! Nu mai suntem în anii ’90! Acum toți au case mari, mașini, vacanțe. Eu mă simt mereu mai prejos pentru că tu nu poți să mă ajuți ca ceilalți părinți.

A izbucnit în plâns și a fugit în dormitorul ei. Am rămas singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează de grija facturilor, la toate zilele în care am renunțat la mâncare ca să-i pot lua ei ceva bun. M-am gândit la cât de mult m-a durut când a plecat tatăl ei și la cât de greu mi-a fost să-i explic de ce nu vine niciodată la serbările ei.

A doua zi dimineață, am încercat să mă port normal. I-am făcut cafeaua preferată și i-am pus-o pe masă. A venit tăcută și s-a așezat fără să mă privească.
— Irina, știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume…
— Știu, mamă. Dar uneori simt că nu e de ajuns.

Am tăcut. Ce puteam să-i spun? Că dragostea nu plătește facturile? Că inima mea e plină de răni pentru fiecare dată când m-am simțit inutilă? Că mă doare când văd cum soacra ei îi cumpără haine scumpe și îi aduce cadouri pentru Vlad? Că mă simt mică atunci când intru în casa lor mare și luminoasă și văd cum toți mă privesc de sus?

Într-o duminică, am fost invitată la masa de familie la ei acasă. Soacra Irinei, doamna Mariana, a venit cu o tavă plină de prăjituri scumpe și a început să povestească despre vacanța lor la Viena.
— Noi vrem ce e mai bun pentru copii! De aceea îi ajutăm mereu pe Irina și pe Radu. Să nu le lipsească nimic!

M-am simțit ca o umbră pe lângă masa lor încărcată. Vlad a venit la mine și m-a îmbrățișat:
— Bunico, tu-mi faci cele mai bune clătite!

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că pentru el încă mai contez.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. Am început să evit să merg la ei acasă. Îmi găseam mereu scuze: ba eram răcită, ba aveam treabă la piață. Irina m-a sunat într-o zi:
— Mamă, te rog să vii la ziua lui Vlad! Nu contează dacă nu aduci cadou scump.

M-am dus cu inima strânsă și cu o cutie de prăjituri făcute de mine. Când am intrat, doamna Mariana deja îi dăduse lui Vlad un set Lego uriaș.
— Uite ce ți-a adus bunica Mariana! a strigat Irina.
M-am simțit invizibilă.

La finalul petrecerii, Vlad a venit la mine:
— Bunico, vii mâine să mă iei de la grădiniță?

Irina s-a uitat jenată spre soacra ei:
— Nu cred că poate bunica ta… are treabă.

Atunci am simțit că nu mai pot suporta. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă dragostea mea chiar valorează atât de puțin încât nici măcar fiica mea nu o mai vede.

Într-o seară târzie, Irina a venit la mine acasă. Era obosită și tristă.
— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Sunt nervoasă pe mine însămi, nu pe tine. M-am lăsat prinsă în comparații prostești… Dar uneori simt că nu fac față presiunii din jur.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă mult timp.

Nu știu dacă vreodată voi putea umple golul dintre noi cu bani sau cadouri scumpe. Dar știu că dragostea mea rămâne acolo — chiar dacă uneori doare mai tare decât orice lipsuri materiale.

Oare câți părinți din România trăiesc aceeași rușine? Oare când am ajuns să credem că valoarea unui om se măsoară doar în bani?