Umbrele trecutului: Întâlnirea care mi-a schimbat viața într-o sală de așteptare

— Tu ai fost la tabăra din Poiana Brașov, nu-i așa? Ai o mică cicatrice deasupra sprâncenei drepte… Ți-ai spart capul când ne-am jucat de-a v-ați ascunselea, în pădure.

Vocea lui mi-a tăiat respirația. Mă uitam la bărbatul din fața mea, cu părul grizonat și ochii verzi, încercând să-mi amintesc. Sala de așteptare era plină, dar pentru mine timpul s-a oprit. Mâinile îmi tremurau pe genunchi, iar inima bătea neregulat, ironic, tocmai la cardiolog.

— Da… am fost, am murmurat, simțind cum cicatricea, pe care aproape că o uitasem, începe să mă usture.

— Sunt Vlad, Vlad Dinu. Nu mă recunoști? Eram mereu cu tine și cu Irina.

Irina. Numele ei a căzut peste mine ca o ploaie rece. Am închis ochii și am văzut-o, cu părul ei blond, prins în două codițe, râzând în soare. Am simțit din nou mirosul de cetină, am auzit țipetele noastre de copii, am retrăit acea vară în care totul s-a schimbat.

— Vlad… Nu te-am mai văzut de atunci, am spus încet, încercând să-mi controlez vocea.

— Știu. Nici eu pe tine. Dar nu te-am uitat niciodată. Nici pe tine, nici ce s-a întâmplat atunci.

M-am uitat la el, încercând să citesc pe chipul lui dacă mă judecă. Dacă știe adevărul. Dacă a aflat vreodată ce am făcut.

— Ce s-a întâmplat atunci… a fost vina mea, am spus, aproape șoptit.

Vlad a dat din cap încet, cu o tristețe blândă în priviri.

— Nu cred că a fost vina cuiva. Eram copii. Dar știi… Irina nu și-a mai revenit niciodată după acea zi. Mama ei a spus mereu că a fost un accident, dar eu am știut că e mai mult de atât.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am ridicat brusc, simțind că nu pot respira. Am ieșit pe hol, cu Vlad după mine.

— Ana, te rog, stai! Nu vreau să fugim iar de trecut.

M-am oprit, sprijinindu-mă de perete. Vlad s-a apropiat încet, ca să nu mă sperie.

— Ți-ai amintit ce s-a întâmplat? m-a întrebat el, cu o voce caldă.

Am închis ochii. Vedeam totul clar: eram în pădure, ne jucam de-a v-ați ascunselea. Irina s-a ascuns prea departe, iar eu am găsit-o prima. Am vrut să o sperii, dar ea s-a speriat prea tare, a fugit și a căzut în râpă. S-a lovit la cap. Eu am fugit după ajutor, dar am mințit când am spus că nu știu cum a căzut. Mi-a fost frică să nu fiu pedepsită.

— Am mințit, Vlad. Am mințit atunci. Eu am speriat-o. Din cauza mea a căzut. N-am avut curaj să spun adevărul.

Vlad a oftat adânc.

— Și eu am mințit. Am spus că eram cu tine, deși plecasem să caut apă. Niciunul n-am avut curaj. Dar Ana… Irina a supraviețuit, chiar dacă nu a mai fost la fel. Și noi am rămas cu vina asta pe suflet.

M-am prăbușit pe o bancă, plângând în hohote. Vlad s-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știi ce e cel mai greu? Că niciodată nu am putut să-i spun mamei Irinei adevărul. Ea m-a privit mereu cu suspiciune, dar nu a întrebat niciodată direct. Tata m-a certat că am fost neatentă, dar nu a știut niciodată cât de mult m-am urât pentru ce am făcut.

Vlad a rămas tăcut o vreme, apoi a spus:

— Poate că ar trebui să-i spui acum. Poate că e timpul să ne eliberăm amândoi de povara asta.

Am dat din cap, dar nu știam dacă am curajul. Să mă întorc în satul bunicilor, să o caut pe mama Irinei, să-i spun după atâția ani adevărul? Oare m-ar ierta? Oare m-aș putea ierta eu însămi?

— Ana, viața nu ne dă mereu a doua șansă. Dar uneori, o întâlnire ca asta e un semn. Poate că nu e prea târziu să ne împăcăm cu trecutul.

Am rămas pe gânduri mult timp după ce Vlad a plecat. În acea zi, la cardiolog, nu am primit doar un diagnostic medical, ci și unul sufletesc. Am înțeles că unele răni nu se văd în oglindă, dar dor la fel de tare ca cele de pe piele.

În seara aceea, am sunat-o pe mama. I-am spus că vreau să merg la țară, la mormântul Irinei. Mama a tăcut o vreme, apoi a spus doar atât:

— Poate că e timpul să lași trecutul să se vindece.

Am ajuns în sat după două zile. Casa Irinei era neschimbată, cu gardul verde și trandafirii roșii la poartă. Mama ei m-a privit lung, cu ochii obosiți de ani și suferință.

— Ana… nu te-am mai văzut de când erați copii.

— Am venit să vă spun ceva. Ceva ce trebuia să spun demult.

Am povestit totul, cu lacrimi și sughițuri, fără să ascund nimic. Mama Irinei m-a ascultat fără să mă întrerupă. La final, a oftat și m-a îmbrățișat.

— Știam că a fost un accident. Dar mulțumesc că ai avut curajul să-mi spui. Poate că și sufletul Irinei are nevoie să audă asta.

Am plecat de acolo mai ușoară, dar nu vindecată complet. Știam că drumul spre iertare e lung. Dar pentru prima dată după ani de zile, am simțit că pot respira.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu răni ascunse, cu secrete care ne macină? Oare avem curajul să ne privim trecutul în față și să cerem iertare? Sau ne ascundem toată viața, sperând că timpul va șterge ceea ce doar adevărul poate vindeca?