„Fiul meu s-a întors acasă după divorț, iar apartamentul meu e un dezastru”: Sper să-și găsească din nou dragostea, are doar 30 de ani

A trăi ca o mamă singură a avut provocările sale, dar întotdeauna am găsit putere în fiul meu, Andrei. Din momentul în care s-a născut, a fost farul meu de speranță. Tatăl său, Constantin, ne-a părăsit când Andrei avea doar doi ani, lăsându-mă să navighez singură prin încercările părințetelui. Ne-am descurcat în modestul nostru apartament cu două camere dintr-un cartier liniștit, și, în ciuda spațiului strâmt și a constrângerilor financiare, era dragoste, din plin.

Andrei a fost un copil sensibil, conștient de circumstanțele noastre. A crescut cu hotărârea de a ne îmbunătăți viața. A excelat la școală, a mers la facultate și a obținut rapid un loc de muncă decent. Când s-a căsătorit cu Elena, o profesoară cu inima mare, părea că și-a găsit în sfârșit echilibrul. A început chiar să mă ajute financiar, un secret pe care l-a păstrat față de Elena pentru a evita orice conflict marital.

Totuși, basmul s-a prăbușit mai repede decât a fost construit. După cinci ani de căsnicie aparent fericită, au început să apară fisuri. Problemele variau de la neînțelegeri financiare la resentimentele crescânde ale Elenei față de sprijinul secret al lui Andrei către mine. Nu a durat mult până când au decis să se despartă, și iată că fiul meu era din nou la ușa mea, viața lui împachetată în câteva cutii.

Revenirea trebuia să fie temporară. „Doar până îmi găsesc echilibrul, mamă”, mi-a spus. Dar săptămânile s-au transformat în luni, și apartamentul mic părea și mai mic cu fiecare zi ce trecea. Andrei, odată meticulos și organizat, părea să-și fi pierdut voința. Camera de zi, odinioară ordonată și curată, acum semăna cu un depozit de vise abandonate. Cutiile de pizza și rufele murdare au devenit parte din decor. Sanctuarul meu de odinioară se transforma într-un haos.

Am încercat să vorbesc cu el, să înțeleg durerea lui, dar și-a ridicat ziduri pe care nu le puteam depăși. Nopțile erau cele mai grele, auzindu-l vorbind în somn, neliniștit și tulburat. Fiul care promisese să-mi ușureze viața, acum, fără intenție, o complica și mai mult.

Pe măsură ce lunile treceau, vedeam din ce în ce mai puțin din fiul pe care l-am crescut și mai mult un străin luptându-se cu demonii săi. Prietenii sugerau terapia, dar Andrei rezista. „Sunt bine, doar încerc să-mi dau seama de lucruri”, spunea el, dar dezordinea din apartament reflecta haosul din viața lui.

Într-o seară, în timp ce încercam să curăț camera de zi, am găsit un album foto îngropat sub o grămadă de reviste. Poze cu Andrei și Elena, zâmbind, plini de speranță. Inima mea s-a strâns pentru el, pentru viața pe care o pierduse, pentru viața pe care am pierdut-o amândoi. Am lăsat albumul pe masa de cafea, sperând că îi va aminti de vremuri mai bune, de posibilitatea dragostei și fericirii.

Dar a doua zi dimineața, albumul dispăruse, aruncat la gunoi. Atunci mi-am dat seama că unele răni sunt prea adânci pentru a fi vindecate doar cu speranță. Fiul meu era pierdut în durerea lui, și, oricât de dureros era pentru mine, trebuia să accept că poate aceasta era călătoria lui de parcurs singur. Poate, doar poate, așa trebuia să învețe să se ridice din nou, chiar dacă însemna să cadă întâi.