Adevărul pe care nu l-am vrut niciodată: Povestea mea și a nepoatei mele, Ana

— Bunico, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să țin în mine.

Vocea Anei tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o seriozitate pe care nu o mai văzusem la un copil de cincisprezece ani. Era seară, ploua mărunt la geam, iar eu tocmai îi adusesem ceaiul cu miere, așa cum îi plăcea de când era mică. Am simțit cum mi se strânge inima. De doisprezece ani, Ana era centrul universului meu. De doisprezece ani, trăiam cu speranța că Irina, fiica mea, va veni acasă din Italia și ne vom reuni ca o familie adevărată.

— Ce s-a întâmplat, draga mea? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.

Ana a oftat adânc și a privit în jos la mâinile ei subțiri.

— Am vorbit cu mama… pe Facebook. Nu e în Italia. N-a fost niciodată acolo. A plecat cu altcineva… și nu vrea să se întoarcă.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. M-am sprijinit de masă ca să nu cad. Nu voiam să cred. Nu puteam să cred. Irina, fata mea, cum să facă așa ceva?

Am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar opt ani. Am muncit la fabrica de confecții din Ploiești până mi-au sângerat palmele, doar ca să-i pot cumpăra o rochie nouă de Crăciun sau să-i plătesc meditațiile la matematică. Când a rămas însărcinată cu Ana, avea doar douăzeci de ani și niciun sprijin. Am fost acolo pentru ea, am legănat-o pe Ana în brațe când plângea nopțile de colici și am stat lângă Irina când făcea febră de griji și oboseală.

Apoi, într-o zi, Irina a spus că trebuie să plece la muncă în Italia. „E singura șansă să ieșim din sărăcie”, mi-a spus. Am plâns amândouă atunci când a urcat în autocarul acela vechi din autogara Sud. Mi-a promis că va trimite bani și că se va întoarce repede. Primele luni au venit câteva plicuri cu bani și scrisori scurte: „Sunt bine, mama. Ai grijă de Ana.” Apoi tot mai rar… până când nu a mai venit nimic.

Când poliția mi-a adus-o pe Ana acasă – avea doar trei ani și era speriată, murdară și flămândă – mi-au spus că au găsit-o singură într-un apartament din București. Irina dispăruse fără urmă. Am crezut atunci că e o neînțelegere, că Irina va reveni curând. Dar au trecut săptămâni, luni, ani…

Oamenii din sat au început să vorbească: „Irina a fugit cu un bărbat”, „A lăsat copilul baltă”, „Săraca bătrână…” Eu le răspundeam mereu cu aceeași poveste: „E la muncă în Italia. Muncește pentru Ana.”

Anii au trecut greu. Am dus-o pe Ana la grădiniță, apoi la școală. Îi făceam pachețel cu sandvișuri și mere, îi coseam hainele rupte și îi citeam povești seara. Îi spuneam mereu că mama ei o iubește și că într-o zi se va întoarce acasă. În fiecare an de Crăciun puneam sub brad un cadou „de la mama”. Ana îl deschidea cu ochii plini de speranță și mă întreba: „Când vine mama?”

Într-o zi, când avea zece ani, Ana m-a întrebat direct:

— Bunico, tu crezi că mama mă mai iubește?

Am simțit atunci un nod în gât pe care nu l-am putut înghiți. I-am spus că da, sigur că da! Dar în sufletul meu începea să se strecoare îndoiala.

Acum, după ce mi-a spus adevărul – adevărul pe care l-am refuzat atâția ani – am simțit că tot ce am construit s-a năruit. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote.

— Iartă-mă, Ana… Iartă-mă că te-am mințit atâția ani… Am vrut doar să te protejez.

Ana s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Știu, bunico… Știu că ai făcut tot ce ai putut pentru mine.

În zilele care au urmat am încercat să vorbesc cu Irina. I-am trimis mesaje pe Facebook, am sunat-o de zeci de ori. Mi-a răspuns sec: „Nu vreau să mă întorc. Am altă viață acum.” Atât. Fără explicații, fără regrete.

M-am simțit trădată ca mamă și ca bunică. Dar privind-o pe Ana – atât de matură pentru vârsta ei – am realizat că dragostea adevărată nu are nevoie de minciuni ca să supraviețuiască. Am decis să-i spun totul Anei: despre greșelile Irinei, despre fricile mele, despre speranțele care s-au spulberat.

Au trecut câteva luni de atunci. Ana merge la liceu în Ploiești și visează să devină medic veterinar. Eu încă lucrez la piață ca să-i pot plăti naveta și manualele scumpe. Viața nu e ușoară, dar suntem împreună – două suflete rănite care se sprijină una pe cealaltă.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine ascunzând adevărul atâția ani? Oare dragostea poate vindeca rănile lăsate de abandon? Sau unele răni nu se vor vindeca niciodată? Poate voi afla răspunsul într-o zi…