Am dat fiului meu toată agoniseala vieții – a reușit și m-a uitat. Dar viața nu uită niciodată.

— Radu, nu-mi trebuie nimic înapoi. Doar să vii să mă vezi din când în când, atât te rog, am spus cu vocea tremurândă, strângând în pumni șorțul vechi, pătat de ulei.

El nici nu s-a uitat la mine. Era grăbit, cu telefonul lipit de ureche, vorbind cu cineva despre o întâlnire importantă. A ieșit pe ușă fără să mă salute. Am rămas în prag, cu inima strânsă, ascultând cum pașii lui se pierd pe scara blocului. Am închis ușa încet, ca să nu se audă cum plâng.

Nu am fost niciodată o femeie educată. Am terminat opt clase la țară, apoi am venit la București să muncesc. Mai întâi la depozitul de textile din Rahova, apoi la ambalarea alimentelor într-o hală friguroasă din Militari. Mâinile mi s-au crăpat de la detergenți și frig, spatele mi s-a cocoșat de la lăzile grele. Dar nu m-am plâns niciodată. Tot ce făceam era pentru Radu.

L-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat cu alta. Eram doar noi doi într-o garsonieră mică, cu mobila veche primită de la sora mea, Mariana. Îi puneam mereu mâncarea preferată pe masă: cartofi prăjiți cu ou și brânză, că atât ne permiteam. Îmi amintesc cum îl priveam când dormea, cu obrajii rumeni și părul ciufulit, și mă rugam să aibă o viață mai bună decât a mea.

Când a venit vremea facultății, am vândut tot ce aveam de valoare: verigheta, televizorul vechi Diamant și chiar covorul persan primit de la mama. Am strâns fiecare leu într-un borcan ascuns sub pat. Într-o zi friguroasă de iarnă, i-am dat borcanul cu toată agoniseala mea: 18.000 de lei. — Să-ți fie de început, mamă! Să nu-ți fie rușine niciodată cu unde ai plecat!

Radu a intrat la Politehnică și a început să lucreze la o firmă de IT. Apoi a deschis propria lui afacere cu doi prieteni: Mihai și Sorin. În câțiva ani, au ajuns să aibă birouri moderne în Pipera și contracte cu firme mari din Germania și Franța. Radu s-a mutat într-un apartament spațios în zona Aviației și și-a cumpărat o mașină scumpă.

La început mă suna des. — Mamă, am luat primul contract! Mamă, am angajat primul om! Mamă, vin să te iau la restaurant! Eram mândră de el ca de nimic pe lume.

Apoi telefoanele s-au rărit. — Sunt ocupat, mamă… Am ședință… Plec în delegație… Nu pot acum…

De ziua mea mi-a trimis un buchet de flori prin curier și un mesaj sec: „La mulți ani!”

Într-o zi am căzut pe scări la bloc și mi-am rupt mâna. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a dus la spital. Când l-am sunat pe Radu să-i spun ce s-a întâmplat, mi-a răspuns secretara lui: — Domnul Radu e în ședință. Vă poate suna mai târziu?

Nici nu m-a sunat.

Au trecut luni întregi fără să-l văd. Mergeam duminica la biserică și mă rugam pentru el. Îi trimiteam mesaje scurte: „Sunt bine”, „Ai grijă de tine”, „Te iubesc”. Rămâneau fără răspuns.

Într-o zi l-am întâlnit întâmplător pe Mihai, fostul lui partener. Era abătut și mi-a spus că Radu s-a certat cu toți și că firma merge prost. — S-a schimbat mult… Nu mai vorbește cu nimeni din vechii prieteni.

Am simțit un gol în stomac. M-am gândit că poate e bolnav sau are necazuri mari. Am încercat să-l sun din nou, dar nu mi-a răspuns.

Într-o seară ploioasă de noiembrie am auzit soneria. Am deschis ușa și l-am văzut pe Radu: ud leoarcă, neras, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă… pot să intru?

Nu am spus nimic. L-am tras în brațe și am plâns amândoi ca niște copii.

— Am pierdut tot… Firma, banii… Prietenii m-au lăsat… N-am pe nimeni…

L-am ținut strâns și i-am șoptit: — Ai pe mama ta.

A stat la mine câteva luni. Îl vedeam cum se chinuie să-și găsească un rost din nou. Îi făceam ceaiuri calde și îi puneam plapuma peste umeri ca atunci când era mic.

Într-o dimineață mi-a spus:
— Mamă… îmi pare rău că te-am uitat când mi-a fost bine.

L-am privit în ochi și i-am spus:
— Viața dă roată, Radu… Dar dragostea de mamă nu se termină niciodată.

Acum Radu lucrează ca programator la o firmă mică și vine des pe la mine. Uneori stăm împreună la masă și povestim ca altădată.

Mă întreb adesea: De ce trebuie să pierdem tot ca să ne dăm seama cine contează cu adevărat? Oare câți copii își uită părinții când ajung sus? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?