Am dat toți banii soțului meu ani la rând. Azi mă întreb: a fost iubire sau frică?

— Unde sunt banii de luna asta, Irina?
Vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi ascund mâinile tremurânde sub masa veche, plină de zgârieturi. Îmi simt obrajii arzând și inima bătându-mi nebunește. Scot portofelul din geantă și îi întind toată suma, ca în fiecare lună, de aproape opt ani. El numără banii fără să mă privească, apoi îi bagă în buzunarul de la pantaloni și iese din cameră fără un cuvânt.

Rămân singură, cu un gol în stomac și cu o întrebare care mă macină de ceva vreme: de ce fac asta? De ce îi dau totul? E normal? Sau doar mi-e frică să spun „nu”? M-am obișnuit să cred că așa trebuie să fie într-o familie, că bărbatul e stâlpul casei și el știe mai bine cum se gestionează banii. Mama mi-a spus mereu: „Să nu-ți superi bărbatul, Irina, că așa e la noi. Femeia trebuie să fie supusă.”

Dar în ultimii ani, ceva s-a schimbat. Nu mai sunt fata naivă care a acceptat orice doar ca să nu fie singură. Am început să simt că mă sufoc în propria casă, că nu mai am voie să iau nicio decizie fără aprobarea lui Vlad. Dacă vreau să-mi cumpăr o rochie nouă sau să merg la coafor, trebuie să cer bani și să explic de ce am nevoie. De fiecare dată când deschid subiectul banilor, Vlad ridică tonul:

— Nu-ți ajung banii pe care ți-i dau pentru cheltuieli? Ce vrei să faci cu mai mult?

Uneori mă gândesc la colegele mele de la școală. Sunt educatoare într-un sat din județul Bacău și văd cum unele dintre ele își cumpără haine noi, merg la teatru sau la cafea după program. Eu nu pot. Dacă Vlad află că am cheltuit bani fără să-i spun, urmează zile întregi de tăcere apăsătoare sau reproșuri aruncate printre dinți.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am prins curaj și am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, aș vrea să păstrez și eu o parte din salariu. Pentru mine. Să nu mai trebuiască să cer de fiecare dată…

M-a privit ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie:

— Ce vrei să faci cu banii? Să-i dai pe prostii? Eu știu mai bine cum se gestionează casa. Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am tăcut. Mi-era frică. Frică de ce ar putea spune lumea dacă aș pleca, frică de cum m-aș descurca singură cu doi copii mici, frică de necunoscut. Dar cel mai tare mă durea rușinea: rușinea că nu am curajul să-mi apăr drepturile, că m-am lăsat prinsă într-o relație în care nu mai existam ca om.

Într-o zi, la școală, colega mea Maria m-a întrebat:

— Irina, tu niciodată nu vii cu noi la cafea. Nu vrei sau nu poți?

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Maria m-a luat de mână și m-a dus într-un colț liniștit:

— Spune-mi ce se întâmplă acasă.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: cum îi dau lui Vlad toți banii, cum nu pot lua nicio decizie fără el, cum mă simt captivă în propria viață. Maria m-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:

— Irina, asta nu e normal. E control. Nu e iubire.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să citesc pe ascuns articole despre relații toxice și dependență financiară. Am descoperit că nu sunt singura femeie care trăiește așa ceva. În România sunt mii ca mine, care tac de rușine sau teamă.

Într-o duminică dimineață, când Vlad era plecat la piață, am găsit curajul să caut numărul unei consiliere psihologice gratuite pentru femei aflate în situații dificile. Am vorbit cu o doamnă pe nume Camelia care m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Primul pas e cel mai greu. Dar ai dreptul la viața ta, Irina.

Am început să pun deoparte câte 10 lei din fiecare salariu, ascunși într-o carte veche din bibliotecă. Era puțin, dar era primul meu pas spre libertate. În același timp, am început să-i spun lui Vlad „nu” la unele cereri absurde: „Nu pot merge azi la bancă pentru tine”, „Nu vreau să-ți dau toți banii înainte să plătesc grădinița copiilor”.

Conflictele au devenit tot mai dese. Vlad a început să mă acuze că „m-am schimbat”, că „nu mai sunt femeia pe care a cunoscut-o”. Dar eu simțeam că încep să respir din nou.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care mi-a spus că „nu valorez nimic fără el”, am luat copiii și am plecat la mama. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Mama m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Irina, mi-a fost frică pentru tine atâția ani… Dar acum sunt mândră că ai avut curajul ăsta.

Au trecut luni de atunci. Încă îmi este greu. Încă mă lupt cu rușinea și cu vocea lui Vlad care îmi răsună uneori în minte: „Fără mine nu poți”. Dar acum știu că pot. Am început terapia și încet-încet îmi recuperez viața.

Mă uit la copiii mei dormind liniștiți și mă întreb: oare câte femei mai trăiesc ca mine? Oare cât timp ne vom lăsa conduse de frică în loc de iubire? Dacă povestea mea ajută măcar o femeie să-și pună întrebări, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.