„Am sacrificat totul pentru copiii noștri: Meritam oare atâta lipsă de respect?”

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! a izbucnit Ion, soțul meu, trântind cana de ceai pe masa din bucătăria noastră mică din Bacău. Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic răbdător care îmi amintea că timpul trece fără milă.

M-am uitat la el, cu ochii umezi. Știam exact la ce se referă. De luni bune, poate chiar ani, simțeam cum distanța dintre noi și fetele noastre crește cu fiecare zi. Irina și Camelia, fetele noastre pentru care am renunțat la tot ce am avut și am fost vreodată, nu ne mai sunau decât rar, iar când veneau acasă, stăteau cu ochii în telefoane sau ne priveau cu răceală, ca pe niște străini.

— Ion, poate că sunt ocupate… Știi cum e viața la oraș. Irina are serviciu la bancă, Camelia e mereu pe drumuri cu firma ei de PR…

— Nu mai vreau scuze! a ridicat el vocea. Noi am muncit ca niște câini în fabrica aia nenorocită ca să le fie lor bine! Am dormit pe saltele rupte, am mâncat ciorbă de cartofi cu zilele… Și acum? Acum suntem buni doar când au nevoie de bani sau de cineva să le spele rufele!

Mi-am mușcat buza. Avea dreptate. Îmi aminteam cum mergeam la piață cu lista de cumpărături calculată la leuț, cum coseam hainele fetelor ca să nu se simtă mai prejos decât colegele lor. Cum mă rugam să nu se îmbolnăvească nimeni, pentru că nu aveam bani de doctori.

Într-o zi de vară, când Irina a venit acasă cu un băiat nou – Mihai – nici nu s-a obosit să ne prezinte. Au stat în camera ei toată după-amiaza, iar când am bătut la ușă să le aduc plăcinte calde, mi-a spus pe un ton tăios:

— Mamă, nu mai intra fără să bați!

M-am retras rușinată. Ion m-a găsit plângând în grădină.

— Ce-ai pățit?

— Nu mai știu cine sunt copiii ăștia ai noștri…

Anii au trecut. Fetele au terminat facultatea la București. Le-am trimis pachete cu zacuscă și murături, le-am dat ultimii bani pentru chirie sau manuale. Când s-au angajat, am sperat că o să ne fie mai ușor. Dar vizitele s-au rărit. Telefoanele au devenit scurte și seci.

De Crăciunul trecut, am pus masa mare, cu sarmale și cozonaci. Am aprins lumânările și am așteptat. Au venit târziu, obosite și nervoase.

— Mamă, nu mai face atâta mâncare! Cine să mănânce atâtea? Noi ținem dietă!

Ion a plecat din cameră fără să spună nimic. Eu am strâns masa cu lacrimi în ochi.

În primăvară, Camelia ne-a sunat:

— Mamă, poți să-mi trimiți niște bani? Trebuie să plătesc o rată urgent.

Am scos din puținul nostru și i-am trimis. Nici măcar un „mulțumesc” n-am primit.

Într-o duminică, Ion a decis să le spunem ce simțim.

— Fete dragi, a început el la telefonul pus pe speaker, noi nu mai putem continua așa. Ne simțim singuri și dați la o parte. Am vrea să vă vedem mai des…

Irina a oftat:

— Tată, avem viețile noastre! Nu putem sta mereu după voi…

Camelia a adăugat:

— Poate ar trebui să vă găsiți și voi ceva de făcut. Să mergeți la plimbare sau la clubul pensionarilor…

Am închis telefonul tremurând. Ion s-a ridicat și a ieșit afară fără să spună nimic.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am gândit: unde am greșit? Am dat totul pentru ele. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală. Le-am pus pe ele pe primul loc mereu.

Într-o zi, vecina mea, tanti Florica, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Mario?

I-am spus totul. M-a ascultat și mi-a zis:

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Dar nici noi n-ar trebui să ne uităm pe noi înșine pentru ei…

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Poate că am greșit iubindu-le prea mult? Poate că le-am făcut viața prea ușoară?

Seara trecută am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, îmi pare rău dacă v-am supărat. Dar nu știu cum să fiu altfel…”

Am plâns iar. Pentru prima dată nu de durere, ci de dorința de a găsi o cale spre împăcare.

Acum stau la fereastră și privesc strada pustie. Mă întreb: oare chiar merităm atâta lipsă de respect după o viață de sacrificii? Sau poate că fiecare generație are dreptatea ei și trebuie doar să învățăm să ne ascultăm unii pe alții?

Voi ce credeți? Unde se rupe firul dintre părinți și copii? Merită oare dragostea noastră atâta indiferență?