Am spus doamnei Maria că nu mai pot fi sluga ei: Povara unei vieți trăite pentru alții

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot să vă car sacoșele, să vă plătesc facturile și să vă ascult plângerile despre Ivona! am izbucnit într-o după-amiază de noiembrie, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați. Stăteam în holul apartamentului ei, cu miros de supă de găină și naftalină, iar bătrâna mă privea ca și cum i-aș fi trântit ușa în nas.

— Dar, Ana, tu ești ca o fiică pentru mine! Cine să mă ajute dacă nu tu? Ivona vine doar de Crăciun, iar eu… eu nu mai am pe nimeni! a șoptit ea, cu vocea stinsă.

M-am simțit vinovată instantaneu. Îmi venea să-mi cer iertare, să-i spun că glumesc, dar adevărul era că nu mai puteam. Eram epuizată. De ani de zile, viața mea se împărțea între serviciul de la farmacie, copiii mei — Vlad și Irina — care aveau nevoie de mine mai mult ca oricând, părinții mei bolnavi din satul vecin și… doamna Maria. O ajutam din milă, din obișnuință și dintr-un sentiment difuz de datorie față de bătrânii singuri. Dar ajunsesem la capătul puterilor.

Soțul meu, Doru, mă certa mereu:

— Ana, nu ești salvatoarea nimănui! Ai grijă de tine și de ai tăi! De ce trebuie să fii tu mereu omul bun la toate?

Nu-i răspundeam niciodată. Poate pentru că nu știam nici eu răspunsul. Poate pentru că, în adâncul sufletului meu, mă temeam că dacă nu mai sunt „de folos”, nu mai valorez nimic.

În seara aceea, după ce am ieșit din apartamentul doamnei Maria, am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Pe scara blocului era frig și miros de varză murată. Am coborât încet, cu pașii grei, gândindu-mă la toate femeile pe care le cunosc: vecinele mele care cară singure plasele de la piață, colegele de la farmacie care își ascund lacrimile în spatele zâmbetelor politicoase, mama mea care s-a sacrificat o viață întreagă pentru noi.

A doua zi dimineață, când am ieșit cu gunoiul, m-am întâlnit cu domnul Petre de la etajul trei.

— Ce-ai pățit, Ana? Pari abătută.

— Nimic… doar obosită.

— Ai grijă de tine. Știi cum e: nimeni nu-ți mulțumește când te dai peste cap pentru alții. Când cazi, tot singură te ridici.

Cuvintele lui m-au urmărit toată ziua. La farmacie, o clientă mi-a povestit printre lacrimi că fiul ei a plecat în Germania și n-a mai sunat-o de luni întregi. O altă femeie s-a plâns că soțul o lasă singură cu copiii și cu ratele la bancă. Toate aceste povești se adunau în sufletul meu ca niște pietre grele.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad m-a întrebat:

— Mami, tu de ce ești mereu tristă?

Am vrut să-i spun că nu sunt tristă, doar obosită. Dar adevărul era altul: eram sfâșiată între dorința de a ajuta pe toată lumea și nevoia disperată de a mă regăsi pe mine însămi.

În weekend am mers la părinții mei în sat. Mama m-a întâmpinat cu ochii roșii:

— Ana, iar ai slăbit… Ai grijă de tine! Nu te mai consuma pentru toți!

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie și i-am spus tot: despre doamna Maria, despre Doru care nu mă înțelege, despre copii care mă simt absentă chiar dacă sunt lângă ei.

— Fata mea… Știi ce mi-a zis bunica ta când eram tânără? „Nu poți turna dintr-o cană goală.” Ai grijă să nu te golești de tot.

M-am întors acasă hotărâtă să schimb ceva. Am început să spun „nu” mai des. La început a fost greu: doamna Maria m-a privit cu reproșuri mute zile întregi; Ivona m-a sunat furioasă din București:

— Cum adică nu mai poți? Mama mea are nevoie de tine! Eu nu pot veni decât peste două luni!

— Îmi pare rău, Ivona. Și eu am familie. Și eu sunt om.

Am simțit cum mi se rupe inima când am auzit-o plângând la telefon. Dar nu m-am mai întors din drum.

Cu timpul, am început să mă simt mai ușoară. Am ieșit cu copiii în parc fără să mă gândesc la lista de cumpărături a altcuiva. Am stat la cafea cu Doru fără să mă uit mereu la ceas. Am început să citesc din nou înainte de culcare.

Dar vinovăția nu dispare niciodată complet. Într-o zi am găsit un bilet sub ușa mea: „Mulțumesc pentru tot ce ai făcut până acum. Sănătate! Maria”. Am plâns ore întregi.

Mă întreb adesea: unde se termină bunătatea și unde începe sacrificiul inutil? Câte dintre noi trăim vieți pentru alții și uităm să ne trăim propria viață? Voi ce ați face în locul meu?