Am trimis-o pe soția mea înapoi la muncă: Acum cresc singur copilul și nu mai știu cine sunt

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să fac totul singur! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-l adorm pe Vlad, fiul nostru de nici doi ani. Irina s-a uitat la mine obosită, cu cearcăne adânci sub ochi, dar nu a spus nimic. Poate că nici nu mai avea putere să răspundă.

Totul a început după ce s-a născut Vlad. Irina a intrat în concediu de maternitate și, la început, mi s-a părut firesc să fie ea cea care se ocupă de copil și de casă. Eu munceam mult, veneam târziu acasă și mă așteptam ca lucrurile să fie în ordine: masa pusă, copilul schimbat, hainele spălate. Dar, pe măsură ce lunile treceau, casa noastră devenea tot mai dezordonată, iar Irina tot mai absentă. O găseam adesea plângând în baie sau privind în gol la televizor, cu Vlad în brațe.

— Ce-i așa greu? îi spuneam adesea. Doar stai acasă cu copilul! Eu muncesc zece ore pe zi!

Nu-mi răspundea niciodată direct. Uneori izbucnea în plâns, alteori se retrăgea în dormitor și trântea ușa. Am început să cred că e leneșă. Că nu vrea să facă nimic. Că profită de mine.

Într-o zi, după o ceartă urâtă, i-am spus:
— Dacă tot nu faci nimic acasă, du-te la muncă! Poate așa o să-ți dai seama cât de greu e!

A doua zi, Irina și-a făcut CV-ul și a început să caute joburi. În două săptămâni s-a angajat la un call-center. Program fix, opt ore pe zi. Din acel moment, totul s-a schimbat.

Am rămas eu acasă cu Vlad. La început mi s-a părut simplu: îi dădeam de mâncare, îl schimbam, mă jucam cu el. Dar după câteva zile am simțit că mă sufoc. Vlad plângea aproape non-stop. Nu voia să doarmă decât în brațe. Nu puteam merge nici la baie fără să urle după mine. Casa era un haos: vase nespălate, haine murdare peste tot, jucării împrăștiate.

Într-o seară, când Irina a venit acasă obosită și tăcută, am izbucnit:
— Cum ai rezistat atâtea luni? Cum ai putut să faci asta zi de zi?

M-a privit lung și mi-a spus încet:
— N-am rezistat. Am supraviețuit.

Mi s-a făcut rușine. Pentru prima dată am văzut cât de mult greșisem. Dar era prea târziu. Între noi se ridicase deja un zid.

Zilele au început să semene una cu alta: eu acasă cu Vlad, încercând să nu cedez nervos; Irina la muncă, venind tot mai târziu și vorbind tot mai puțin cu mine. Părinții mei mă sunau des:
— Ce face Irina? De ce nu stă acasă cu copilul?

Le răspundeam evaziv. Nu voiam să recunosc că eu am împins-o spre asta.

Într-o duminică am mers la masa de prânz la părinții Irinei. Mama ei m-a privit sever:
— Știi că fata mea nu mai doarme noaptea? Știi că plânge când crede că nu o vede nimeni?

Am dat din umeri rușinat. N-am știut ce să spun.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am încercat să vorbesc cu Irina:
— Poate ar trebui să ne ajute cineva… Poate ar trebui să mergem la un consilier.

A oftat adânc:
— Nu știu dacă mai are rost. Parcă nu mai suntem o familie.

M-am simțit ca un străin în propria casă. Vlad era singura punte între noi, dar și el simțea tensiunea: devenise agitat, plângea des fără motiv.

Într-o noapte târzie, după ce l-am adormit cu greu pe Vlad, am stat pe canapea și am privit în gol. M-am gândit la toate momentele în care am judecat-o pe Irina fără să știu prin ce trece. La toate vorbele grele aruncate din orgoliu și neînțelegere.

A doua zi am încercat să fac ordine: am spălat vasele, am strâns jucăriile, am gătit ceva simplu pentru toți trei. Când Irina a venit acasă și a văzut masa pusă și casa curată, a izbucnit în plâns.
— Nu vreau decât să fim din nou o echipă… mi-a spus printre lacrimi.

Am luat-o în brațe și i-am promis că voi încerca să fiu mai bun. Dar rana era adâncă și vindecarea lentă.

Acum, după luni de zile în care am crescut singur copilul și am simțit pe pielea mea ce înseamnă epuizarea fizică și psihică, mă întreb: câți dintre noi judecăm fără să știm? Câți dintre noi credem că știm adevărul doar pentru că vedem lucrurile dintr-un singur unghi?

Poate că familia nu e despre cine face mai mult sau mai puțin, ci despre cum reușim să rămânem împreună atunci când totul pare imposibil. Voi ce credeți? Se poate repara ceva după atâta durere?