Apartamentul meu, povara mea: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu înțeleg de ce nu poți să fii și tu ca lumea, Jana! De ce trebuie mereu să fii altfel?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea peste ceașca aburindă, încercând să-mi găsesc cuvintele. Pe masă, între noi, stă actul de proprietate al apartamentului meu — singura mea siguranță, rodul anilor de muncă și renunțări.
— Mamă, nu e vorba că nu vreau să ajut, dar… e tot ce am. Am muncit pentru el.
— Și ce dacă? Tu ai totul! Sorina n-are nimic. E sora fratelui tău, e familie!

Sorina, șvagrova mea, stă la ușă, cu ochii roșii de plâns. Nu spune nimic, dar privirea ei mă acuză. Știu povestea: soțul ei a plecat cu alta, a rămas cu doi copii mici și fără niciun ban. Dar de ce trebuie să fiu eu salvarea tuturor? De ce eu?

Îmi amintesc copilăria: mereu „fata care citește prea mult”, „fata care nu iese cu ceilalți la joacă”, „fata care vrea la facultate la București”. Am plecat din sat cu un ghiozdan și un vis. Am dormit în chirii mizere, am lucrat nopțile la supermarket ca să-mi plătesc taxele. Când am cumpărat apartamentul ăsta mic din Militari, am simțit că am câștigat o bătălie cu viața. Dar pentru ai mei, succesul meu e o vină.

— Sorina are nevoie de ajutor! Tu ai bani, ai serviciu bun! Ce-ți pasă?
Mama ridică tonul. Mă simt din nou copilul care nu se poate apăra.
— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu merit să am ceva al meu?
— Nu fi egoistă! Familia e tot ce contează!

Sorina oftează și se apropie de masă.
— Jana, te rog… Nu vreau să te cert cu mama. Dar nu mai pot. Copiii mei n-au unde să doarmă. Dacă nu ne ajuți tu…

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge stomacul. Îmi amintesc cum mă privea când veneam acasă de Crăciun cu haine noi sau cu un telefon mai bun. Mereu cu o ironie ascunsă: „A venit domnișoara de la oraș”. Acum are nevoie de mine.

— Și dacă rămân eu fără nimic? Dacă pierd tot ce am construit? Cine mă ajută pe mine?
Mama oftează teatral.
— Tu te descurci mereu! Tu ești deșteaptă! Sorina nu poate… E slabă…

Mă ridic brusc de la masă.
— Nu e corect! Nu pot să port mereu povara asta! De ce trebuie să plătesc eu pentru greșelile altora?

Tatăl meu tace, ca de obicei. Își bea cafeaua și se uită pe geam. Niciodată nu s-a băgat între noi. Poate nici nu știe cât doare să fii mereu „cea care trebuie să dea”.

Seara mă întorc în garsoniera mea și privesc actul de proprietate. Îl țin strâns în mână ca pe o ancoră. Telefonul sună: mama.
— Te-ai gândit? Sorina plânge toată ziua… Ce fel de om ești dacă nu-ți ajuți familia?

Închid telefonul și izbucnesc în plâns. Mă simt vinovată că am reușit. Vinovată că vreau să păstrez ceva doar pentru mine. Vinovată că nu pot fi salvatoarea tuturor.

A doua zi la serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Mihaela, mă vede abătută.
— Ce s-a întâmplat?
Îi povestesc totul printre lacrimi.
— Jana, dar tu nu vezi că te manipulează? Ai dreptul să trăiești pentru tine! Nu ești responsabilă pentru alegerile altora!

Dar vocea mamei răsună în mintea mea: „Familia e tot ce contează!”

În weekend mă duc din nou acasă. Mama mă așteaptă cu ochii roșii.
— Te-ai hotărât?
Sorina stă pe hol cu copiii după fustă.
— Jana, te rog… Nu mai avem unde merge…

Simt cum mă sufoc.
— Dacă vă dau apartamentul, eu unde stau?
Mama ridică din umeri.
— Te descurci tu! Poate stai cu chirie… Sau poate te muți la București, că acolo sunt bani!

Atunci explodez.
— Nu! Nu mai pot! Toată viața am dat, am renunțat la mine pentru voi! Vreți să-mi luați și ultima bucată din mine?
Sorina începe să plângă în hohote.
— N-ai inimă!
Mama mă privește ca pe un străin.
— Să nu uiți că sângele apă nu se face!

Plec trântind ușa. În garsoniera mea mică plâng până adorm. În vis mama îmi spune mereu: „Nu meriți ce ai!”

Trec zilele și nimeni nu mă sună. Merg la psiholog pentru prima dată în viață.
— De ce credeți că trebuie să vă sacrificați mereu? mă întreabă doamna Popescu.
Nu știu ce să răspund. Poate pentru că așa am fost crescută: cine are mai mult trebuie să dea celorlalți.

Într-o seară primesc un mesaj de la Sorina: „Iartă-mă că te-am pus într-o situație imposibilă.”
Nu-i răspund imediat. Mă uit la pereții goi ai camerei mele și mă întreb: oare chiar am voie să fiu fericită fără să port vina familiei?

Poate că uneori curajul înseamnă să spui „nu”. Poate că merit și eu ceva doar al meu.

Voi ce ați face în locul meu? E egoism sau dreptul fiecăruia să-și păstreze rodul muncii sale?