„Aveți o lună să vă găsiți altă casă.” Povestea unei mame care și-a alungat fiicele

— Aveți o lună să vă găsiți altă casă. De azi înainte, vreau să locuiesc singură.

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca niște pietre grele, aruncate în liniștea apăsătoare a sufrageriei. Maria, fata cea mare, s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii mari, neîncrezători. Irina, mezina, a rămas nemișcată, cu mâinile strânse în poală, ca și cum ar fi încercat să se agațe de ceva invizibil.

— Mamă, glumești? a întrebat Maria, vocea ei tremurând între furie și teamă.

— Nu glumesc. Nu mai pot. Nu mai pot să vă port pe amândouă în spate. Am nevoie de liniște. Am nevoie de viața mea.

Nu știu dacă am spus-o cu destulă blândețe sau cu prea multă disperare. În ultimii ani, totul s-a adunat peste mine ca un nor gros: moartea lui Doru, soțul meu, facturile care nu se mai terminau niciodată, certurile dintre fete, reproșurile lor că nu le înțeleg, că nu le ajut destul. Dar cine mă ajuta pe mine?

Doru a murit într-o dimineață rece de februarie, lăsându-mă singură cu două fete și un apartament cu două camere într-un cartier vechi din Ploiești. Maria avea atunci 19 ani, era studentă la Litere și visa să plece la București. Irina abia împlinise 10 ani și încă dormea cu ursulețul ei de pluș. Am plâns zile întregi, dar apoi am strâns din dinți și am mers mai departe. Pentru ele.

Anii au trecut greu. Maria nu a mai plecat la București; a rămas acasă, spunând că nu vrea să mă lase singură. Dar adevărul era că nu-și găsea locul nicăieri. Schimba joburi, schimba iubiți, se certa cu Irina pentru orice fleac. Irina a crescut tăcută și retrasă, mereu cu ochii în telefon sau în cărți, evitând conflictele.

Eu? Eu am muncit cât am putut. Am fost casieră la supermarket, am făcut curățenie la blocuri, am avut grijă de bătrâni. Seara, când ajungeam acasă, găseam mereu ceva nerezolvat: vase nespălate, haine aruncate peste tot, reproșuri nerostite care pluteau în aer.

Într-o zi, după o ceartă urâtă între fete — Maria îi reproșa Irinei că nu face nimic prin casă, Irina îi spunea că e o ratată — am simțit că nu mai pot. M-am dus în baie și am plâns până mi s-au uscat ochii. Apoi am ieșit și le-am spus ce aveam pe suflet.

— Nu mai pot să trăiesc așa. Vreau liniște. Vreau să simt că trăiesc pentru mine, nu doar pentru voi.

Maria a izbucnit:

— Cum poți să ne faci asta? Suntem copiii tăi!

— Tocmai pentru că sunteți copiii mei! Vreau să vă descurcați singure! Vreau să vă găsiți drumul vostru! Eu nu mai pot fi colacul vostru de salvare la nesfârșit!

Irina a început să plângă încet, fără sunet. Maria a trântit ușa și a ieșit din casă. Am rămas singură în sufragerie, cu inima bătându-mi nebunește.

Zilele următoare au fost un coșmar. Maria nu vorbea cu mine decât monosilabic. Irina mă evita complet. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri: „Ai auzit? Lenuța și-a dat fetele afară din casă!” M-am simțit ca o criminală.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată după mulți ani, am început să dorm mai bine. Seara citeam o carte sau mă uitam la seriale fără să mă simt vinovată că nu fac ceva pentru ele. Am început să mă gândesc la mine: ce-mi place? Ce vreau?

Maria și-a găsit o garsonieră cu două colege de muncă. A venit într-o zi să-și ia hainele și nici măcar nu m-a privit în ochi.

— O să-ți pară rău, mi-a spus printre dinți.

Irina a plecat la o prietenă din liceu. Înainte să iasă pe ușă, s-a întors spre mine:

— Mamă… chiar nu ne mai vrei?

M-am apropiat de ea și am strâns-o tare în brațe.

— Vreau să fiți fericite. Dar trebuie să învățați să trăiți fără mine.

Au trecut trei luni de atunci. Casa e mai liniștită ca niciodată, dar uneori liniștea doare mai tare decât orice ceartă. Merg la serviciu, mă întâlnesc cu prietenele mele la cafea, citesc mult. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: „Oare sunt o mamă rea?”

Azi am primit un mesaj de la Maria: „Mamă, ai grijă de tine.” Atât. Dar pentru mine a fost ca o rază de soare după o iarnă lungă.

M-am uitat pe geam la blocurile cenușii și m-am întrebat: oare câte mame ajung aici? Câte femei trebuie să aleagă între ele și copiii lor? Și dacă sacrificiul pentru ceilalți ne face să ne pierdem pe noi înșine… cine ne mai salvează?