Banii mei sau libertatea mea? Povestea Anei, care a învățat să spună „nu”

— Ana, unde sunt banii de la salariu? Ai scos tot?
Vocea lui Sorin răsuna din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care zgârie oale vechi. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Era 5 ale lunii, ziua în care îi dădeam toți banii mei, fără să întreb, fără să comentez. Așa făceam de șapte ani, de când ne-am căsătorit.
— Da, i-am scos. Sunt în portofelul tău, am spus încet, aproape șoptit.
— Bine, să nu uiți data viitoare. Știi că avem ratele la bancă și facturile.

M-am întors la chiuvetă, dar nu mai vedeam nimic. Mă gândeam la mama, care mă avertizase înainte de nuntă: „Ana, să nu te lași pe tine pentru nimeni. Niciodată.” Dar eu am crezut că dragostea e despre sacrificiu. Că dacă îl las pe Sorin să aibă grijă de bani, va fi mai ușor pentru amândoi. Că așa face o soție bună.

Anii au trecut și fiecare lună a fost la fel: salariul meu mergea direct la el. Eu primeam bani de buzunar doar dacă ceream și mereu trebuia să justific fiecare leu. La început nu m-a deranjat. Eram îndrăgostită și credeam că e normal să avem un singur „administrator”. Dar încet-încet am început să simt că nu mai sunt eu. Nu mai aveam voie să cumpăr o carte fără să cer voie, nu puteam să ies la cafea cu prietenele fără să-i spun cât costă totul.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat:
— Ana, vii cu noi la film diseară?
Am zâmbit stânjenită:
— Nu pot… am treabă acasă.
De fapt, nu aveam bani pentru bilet și nici curaj să-i cer lui Sorin încă 30 de lei pentru „prostii”.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, l-am întrebat timid:
— Sorin, crezi că aș putea păstra și eu o parte din salariu? Pentru mine…
A izbucnit:
— Pentru tine? Ce ai de gând să faci cu ei? Avem cheltuieli! Dacă fiecare ar face ce vrea cu banii, unde am ajunge?
Am simțit cum mă sufoc. M-am retras în baie și am plâns în șoaptă ca să nu mă audă copiii.

Așa au trecut lunile. Mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă. Într-o zi, când am mers cu băiatul cel mare la farmacie, cardul meu era gol. Am sunat la bancă: tot salariul fusese retras de Sorin cu o oră înainte. Am simțit că mă prăbușesc.

În acea seară, am stat pe balcon și m-am uitat la blocurile gri din cartierul nostru din Berceni. M-am întrebat: „Oare asta e viața mea? Oare așa trebuie să fie?”

A doua zi, la serviciu, Irina m-a tras deoparte:
— Ana, te-ai schimbat. Ești mereu tristă. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns și i-am spus totul: cum nu am voie să țin bani la mine, cum trebuie să cer voie pentru orice lucru mărunt.
Irina m-a privit cu ochii mari:
— Ana, asta nu e normal! E abuz! Nu vezi că te controlează?

Cuvântul „abuz” mi-a rămas în minte ca un ecou. Seara aceea a fost prima dată când am căutat pe internet: „dependență financiară în cuplu”. Am citit povești asemănătoare cu a mea și mi-am dat seama că nu sunt singură.

În următoarele săptămâni am început să pun deoparte câte 10 lei pe ici-colo: restul de la pâine, banii de la bonurile de masă schimbate pe cash. Îi ascundeam într-o cutie veche de pantofi sub pat. Era puțin, dar era al meu.

Într-o zi, mama a venit în vizită și m-a găsit plângând.
— Ana, ce ai pățit?
I-am spus totul. S-a uitat lung la mine și mi-a zis:
— Fata mea, tu nu mai ești tu. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia libertatea.

A doua zi am avut curajul să-i spun lui Sorin:
— Vreau să-mi gestionez singură salariul de luna viitoare.
A râs disprețuitor:
— Și ce-o să faci? O să ne lași fără bani?
— Nu cred că e corect ca tu să decizi tot timpul pentru mine.
A ridicat tonul:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca!
M-am uitat la el și pentru prima dată nu mi-a fost frică.

Am început să merg la consiliere psihologică prin programul gratuit oferit de primărie. Am vorbit cu un avocat despre drepturile mele. Am deschis un cont nou la altă bancă și mi-am mutat salariul acolo.

Sorin a făcut scandal când a aflat. A spart o cană de nervi și a urlat că îl trădez. Copiii s-au speriat și au plâns. Dar eu am rămas calmă.

Au urmat luni grele: certuri zilnice, amenințări că mă dă afară din casă, presiuni din partea socrilor care spuneau că „femeia trebuie să stea sub bărbat”. Dar mama și Irina mi-au fost alături.

Într-o seară târzie, după o ceartă urâtă, am luat copiii și am mers la mama acasă. Am dormit toți trei într-un pat mic, dar pentru prima dată după ani de zile am simțit liniște.

Au trecut doi ani de atunci. Am divorțat. Încă plâng uneori după ce copiii adorm – pentru anii pierduți și pentru fata care eram odată. Dar acum am cardul meu, banii mei și libertatea mea.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra fricii și a dependenței? Câte dintre noi credem că dragostea înseamnă control? Oare cât valorează libertatea noastră – și cine are dreptul s-o ia?