Banii pentru vacanța care nu a fost niciodată a noastră

— Nu înțeleg de ce trebuie să dau bani, mamă, dacă doar Vlad merge la mare cu tine! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie. Mama s-a uitat la mine cu acea privire rece, pe care o știam de când eram mică. — Magdalena, nu începe iar. E normal să contribuim cu toții. Așa se face într-o familie. M-am uitat la fratele meu, Radu, care stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. Vlad, băiatul lui, era deja cu bagajele făcute, sărind de bucurie că va vedea marea pentru prima dată. Maria, fetița mea de opt ani, stătea pe scaunul de lângă mine, cu ochii mari și umezi. — Dar de ce nu poate merge și Maria? am întrebat din nou, încercând să-mi țin vocea calmă. — Nu e loc în mașină, a zis mama scurt. Și oricum, Vlad e mai mare, are nevoie de aer de mare pentru sănătate. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era mereu la fel: Vlad era preferatul, iar Maria — și implicit eu — eram mereu pe locul doi. — Dar dacă nu e loc în mașină, de ce trebuie să dau bani? am insistat. Mama s-a ridicat brusc de la masă. — Pentru că așa am hotărât! Dacă nu vrei să ajuți, să nu mai vii la mine să ceri nimic! Radu a ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie. Maria s-a lipit de mine și am simțit cum tremură. — Mami, eu nu merg la mare? Am înghițit în sec și am încercat să-i zâmbesc. — Nu acum, puiule. Poate la anul. Dar știam că mințeam. Știam că nu va fi niciodată „la anul”, pentru că mama avea mereu o scuză pentru Vlad și niciodată pentru noi. Seara, după ce am ajuns acasă, am plâns în baie ca să nu mă vadă Maria. M-am gândit la copilăria mea: cum Radu primea mereu hainele noi, iar eu le purtam pe cele vechi; cum el mergea în tabere, iar eu rămâneam acasă să o ajut pe mama la curățenie; cum el era lăudat pentru orice notă mică, iar eu eram certată chiar și când luam premiul întâi. Îmi promisesem că nu voi lăsa niciodată ca Maria să simtă ce am simțit eu. Dar uite-mă aici, repetând istoria. A doua zi am sunat-o pe mama. — Mamă, nu e corect ce faci. Dacă vrei bani pentru excursie, atunci ia-i pe amândoi nepoții sau nu-mi cere nimic. A tăcut câteva secunde. — Magdalena, tu mereu ai fost geloasă pe fratele tău! Nu pot să cred că faci atâta scandal pentru niște bani! — Nu e vorba despre bani! E vorba despre dreptate! Despre cum îi tratezi pe copii și pe nepoți! — Dacă nu-ți convine, nu mai veni la mine! Și să nu te mai aud cu prostiile astea! Am închis telefonul tremurând. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Maria m-a întrebat: — Bunica nu mă iubește? Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii mari greșesc? Că uneori iubirea e împărțită nedrept? În zilele următoare, Radu m-a sunat: — Magda, las-o baltă cu mama. Știi cum e ea… Nu te mai consuma! — E ușor pentru tine să spui asta! Tu ai avut tot timpul parte de atenția ei! Eu trebuie să-i explic Mariei de ce nu e destul de bună pentru bunica ei! — Nu exagera… Vlad e mai mic… — Vlad are doar doi ani mai mult decât Maria! Și totuși tu nu vezi nimic greșit în asta? Radu a oftat și a schimbat subiectul. Am simțit că sunt singură în lupta asta. În ziua plecării la mare, Maria s-a uitat pe geam cum Vlad urca în mașină cu bunica și cu tatăl lui. Am văzut lacrimile care i se prelingeau pe obraji și am simțit o furie surdă care mă ardea pe dinăuntru. Am luat-o de mână și am ieșit în parc. Am cumpărat înghețată și am încercat să-i distrag atenția, dar ochii ei rămâneau triști. Seara, după ce a adormit Maria, am scris o postare anonimă pe un forum de părinți: „Ce faci când mama ta își iubește nepotul favorit și pe celălalt îl ignoră? Cum îi explici copilului tău că nu e vina lui?” Răspunsurile au curs: unii mă sfătuiau să rup legătura cu mama, alții spuneau că trebuie să accept că așa sunt bătrânii noștri. Dar nimeni nu avea o soluție care să-mi aline durerea sau să-i vindece Mariei rana din suflet. După o săptămână, mama s-a întors de la mare cu Vlad și cu Radu. Au venit la noi cu poze și suveniruri doar pentru Vlad. Maria s-a retras în camera ei fără un cuvânt. Mama mi-a spus: — Să nu crezi că Vlad n-a întrebat de verișoara lui… Dar n-am avut ce face! Data viitoare poate merge și ea… dacă te porți frumos! Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. I-am spus: — Mamă, dacă nu poți să-i iubești pe toți nepoții la fel, atunci mai bine nu-i iubi deloc! Pentru că eu nu vreau ca Maria să crească simțindu-se mai puțin decât Vlad! Mama a plecat supărată și n-am mai vorbit câteva luni bune. Radu mi-a trimis un mesaj: „Poate ai exagerat…” Dar eu știam că făcusem ceea ce trebuia pentru fiica mea.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni vechi din copilărie și le transmitem fără voie copiilor noștri? Oare chiar putem rupe lanțul nedreptăților sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?