Când am aflat că fiica mea va avea gemeni, am decis să o ajut financiar. Nu mă așteptam la reacția asta

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Vocea Irinei tremura, iar ochii ei căprui evitau privirea mea. Era seară, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și pâine prăjită. O liniște apăsătoare plutea între noi, spartă doar de ticăitul ceasului vechi de pe perete.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Am lăsat cana jos și m-am apropiat de ea. Simțeam că urmează ceva important, dar nu-mi imaginam cât de mult avea să-mi schimbe viața.

— Sunt însărcinată… și… o să am gemeni. A spus-o aproape șoptit, ca și cum s-ar fi temut că dacă rostește cuvintele mai tare, realitatea va deveni prea grea de dus.

Mi s-au înmuiat genunchii. Am simțit un val de emoții: bucurie, teamă, mândrie și o grijă apăsătoare. Irina era fiica mea unică, lumina ochilor mei. Știam cât de greu îi fusese cu Vlad, soțul ei, care abia își găsise un loc de muncă stabil după ce fabrica la care lucrase se închisese. Salariile lor abia le ajungeau pentru chirie și facturi.

— O, Doamne… Irina! Am îmbrățișat-o strâns. — O să fie bine. O să te ajutăm cum putem. Nu ești singură.

Dar nu știam atunci cât de complicat avea să devină totul.

A doua zi dimineață, l-am chemat pe soțul meu, Gheorghe, la bucătărie. — Gheorghe, trebuie să facem ceva pentru Irina. Nu putem sta cu mâinile în sân. Copiii ăștia au nevoie de noi.

El a oftat adânc. — Știi că nu avem nici noi prea mult. Dar poate reușim să strângem ceva din economii…

Am decis să-i oferim Irinei o sumă consistentă din banii pe care îi pusesem deoparte pentru bătrânețe. Nu era mult, dar pentru ei ar fi însemnat o gură de aer.

Când i-am spus Irinei și lui Vlad despre intenția noastră, reacția lor m-a surprins peste măsură.

— Mamă, nu pot accepta! a izbucnit Irina, cu lacrimi în ochi. — Nu vreau să vă lipsiți voi pentru noi! Vlad stătea cu capul plecat, vizibil jenat.

— E pentru voi! Pentru copii! am insistat eu. — Ce rost are să ținem banii dacă nu vă putem ajuta acum?

— Nu vreau să simt că suntem o povară… a murmurat Vlad. — O să ne descurcăm.

M-am simțit respinsă și neputincioasă. Toată viața am muncit ca să-i fie bine copilului meu. Acum, când voiam să-i fiu alături, părea că orice gest al meu doar adâncea prăpastia dintre noi.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Irina venea tot mai rar pe la noi. Când venea, discuțiile erau scurte și reci.

— Ce-ai pățit cu fata? m-a întrebat Gheorghe într-o seară.

— Nu știu… Parcă nu mai vrea să vorbească cu mine. Parcă orice spun o rănește.

Am încercat să vorbesc cu ea la telefon.

— Irina, te rog… Nu vreau decât să vă ajut.

— Mamă, nu înțelegi! Nu vreau să simt că nu suntem în stare singuri! Vreau să fiu o mamă bună fără să depind mereu de voi!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am simțit inutilă și vinovată. Poate că am greșit undeva ca mamă… Poate că am fost prea protectoare sau prea prezentă în viața ei.

Într-o duminică, am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie, cu mâinile pe burtica deja vizibilă.

— Irina… ce s-a întâmplat?

— Mamă… mi-e frică. Mi-e frică să nu dau greș ca mamă. Mi-e frică să nu-l pierd pe Vlad… Mi-e frică de tot ce urmează.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

— Știi… și mie mi-e frică uneori. Dar dragostea pentru tine e mai mare decât orice teamă.

A fost pentru prima dată după mult timp când am simțit că ne-am regăsit cu adevărat.

Dar conflictele nu s-au oprit aici. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Era mereu obosit și iritat.

— Ce ai? l-a întrebat Irina într-o seară.

— Nimic! Doar că nu mai suport presiunea asta! Toată lumea are așteptări de la mine! Nici măcar nu pot avea grijă de familia mea fără ajutorul altora!

Irina a izbucnit în plâns. Eu am rămas neputincioasă la ușă, ascultându-i cum se ceartă pentru bani, pentru viitorul copiilor, pentru orice lucru mărunt care altădată nu conta.

Într-o zi, mama mea – bunica Irinei – m-a sunat:

— Tu vezi ce se întâmplă? Toți vă certați pentru nimicuri! Copiii au nevoie de liniște, nu de certuri!

Avea dreptate. Dar cum puteam aduce liniștea când fiecare încercare de a ajuta părea să rănească?

Când s-au născut gemenii – două fetițe superbe, Ana și Maria – am simțit că totul se va schimba în bine. Dar oboseala, grijile și lipsurile au adus alte tensiuni.

Irina era epuizată. Vlad era tot mai absent. Eu încercam să ajut cu ce puteam: găteam, făceam curat, stăteam nopțile cu fetele ca Irina să poată dormi măcar două ore legate.

Într-o noapte, când toți dormeau, m-am uitat la fetițe și mi-am dat seama cât de greu e să fii mamă – la orice vârstă. Să vrei să-ți ajuți copilul fără să-l rănești în orgoliu sau încredere în sine e poate cea mai grea încercare a vieții mele.

Acum stau și mă întreb: unde e limita dintre ajutor și intruziune? Cum poți iubi fără să sufoci? Poate cineva să-mi spună cum ar fi procedat el în locul meu?