Când banii devin mai importanți decât sângele: Povestea mea, Jelena

— Zašto ti trebuie încă un apartament, Tamara? Ai deja patru! Unde să mergem eu și mama? Glasul meu tremura, dar privirea ei era rece ca piatra. Stăteam în sufrageria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, cu perdelele trase și lumina slabă a după-amiezii filtrându-se printre ele. Mama, cu mâinile strânse în poală, nu îndrăznea să ridice ochii din podea. Tamara, sora mea mai mare, stătea în picioare, cu geanta scumpă atârnată de braț și privirea fixată pe mine ca un judecător neînduplecat.

— Nu e vorba doar despre mine, Jelena. E dreptul meu. Tata a lăsat apartamentul ăsta pe numele amândurora. Eu am investit în el, eu am plătit facturile când voi n-ați avut bani! Nu e corect să stau pe dinafară, doar pentru că vouă vă e comod aici.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că nu e adevărat. Tata a murit pe neașteptate acum trei ani, iar de atunci viața noastră s-a transformat într-o luptă continuă. Mama s-a retras în tăcere și boală, iar eu am rămas să țin casa pe linia de plutire cu salariul meu de educatoare la grădiniță. Tamara, mereu cu planuri mari și vise de îmbogățire rapidă, a început să adune apartamente prin oraș ca pe niște trofee. Dar aici era casa noastră – singurul loc unde mama se simțea în siguranță.

— Tamara, te rog… Mama nu poate să se mute. E bolnavă, abia se descurcă cu tratamentele. Știi bine că nu avem unde merge. De ce vrei să ne faci asta?

Ea a oftat teatral și a ridicat din umeri.

— Nu e problema mea. Poate găsiți ceva de închiriat. Sau poate mergeți la țară la bunica. Eu am nevoie de banii ăștia ca să investesc mai departe. Nu pot să mă opresc acum.

Am simțit cum îmi ard obrajii de furie și neputință. M-am uitat la mama – ochii ei umezi, buzele tremurânde. Știam că nu va spune nimic. Întotdeauna a evitat conflictele, mereu a încercat să ne împace, chiar și când tata ridica vocea sau când Tamara dispărea cu zilele fără să dea vreun semn.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând pereții, rafturile pline cu cărțile copilăriei mele, fotografiile cu tata zâmbind larg la aniversări. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să plecăm – să las totul în urmă, să o văd pe mama pierzându-și puținul echilibru care i-a mai rămas.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Tamara la telefon. I-am spus că putem găsi o soluție, că putem vinde apartamentul și împărți banii doar dacă mama va fi asigurată undeva decent. Mi-a râs în nas.

— Nu mă interesează dramele tale. Ori ieșiți de bunăvoie, ori merg la avocat.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să caut pe internet forumuri despre drepturile succesorale, am întrebat vecinii dacă știu vreun avocat bun care să nu ceară o avere. Mama mă privea cu ochii mari și speriați de fiecare dată când primeam câte o scrisoare de la executor sau când sunau necunoscuți la ușă.

Într-o seară, după ce am primit o notificare oficială că trebuie să părăsim locuința în două luni, m-am prăbușit lângă patul mamei și am izbucnit în plâns.

— De ce ne face asta? Ce fel de soră e Tamara? Ce fel de familie suntem noi?

Mama mi-a mângâiat părul încet.

— Poate că banii schimbă oamenii… Sau poate că niciodată n-a fost altfel și n-am vrut noi să vedem…

Am început să mă cert cu Tamara aproape zilnic la telefon. Discuțiile deveneau tot mai reci, mai tăioase. Odată mi-a spus:

— Nu mai suntem copii, Jelena! Fiecare pentru el! Așa e viața.

Mi-am dat seama că nu mai recunosc femeia care odinioară îmi citea povești înainte de culcare sau mă apăra când tata era prea aspru cu mine. Acum era doar o străină obsedată de bani și proprietăți.

Vecinii au început să vorbească pe la colțuri. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune – „Cine știe ce s-a întâmplat între ele…”. Am simțit rușinea ca pe o povară suplimentară peste grija zilei de mâine.

Într-o zi am găsit-o pe mama plângând în baie. Își ascundea fața în palme și șoptea:

— N-am vrut niciodată să văd fetele mele certându-se pentru bani…

Atunci am hotărât că nu pot renunța fără luptă. Am mers la un avocat recomandat de o colegă de la grădiniță. Mi-a explicat că avem dreptul să rămânem în casă până găsim o soluție amiabilă sau până instanța decide altfel. Dar procesul putea dura luni sau chiar ani…

Tamara a început să trimită oameni necunoscuți care veneau „să vadă apartamentul”. Unii intrau fără să salute, deschideau dulapurile, se uitau la pereți ca la niște simple obiecte de vânzare. Mama se ascundea în dormitor de fiecare dată.

Într-o seară am primit un mesaj scurt de la Tamara: „Sper că ești mulțumită acum. Ai distrus familia.”

M-am uitat lung la telefon și am simțit un gol imens în suflet. Oare chiar eu sunt vinovată? Oare trebuia să cedez doar ca să păstrăm aparențele unei familii unite?

Acum stau lângă mama și privesc pereții care încă ne aparțin – cel puțin pentru moment. Mă întreb dacă există vreo cale de împăcare sau dacă banii chiar valorează mai mult decât sângele care ne leagă.

Poate că nu sunt singura care trece prin asta… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum poți salva familia când lăcomia distruge tot ce ai iubit vreodată?