Când boala dezvăluie adevăruri ascunse: Povestea mea despre trădare, iubire și iertare

— Tata, mă doare rău burta… nu mai pot! vocea Anei răsuna în miez de noapte, tremurată și plină de lacrimi. M-am ridicat buimac din pat, cu inima bătând nebunește. Era a treia oară săptămâna asta când Ana se plângea de dureri, iar Irina… Irina nu mai era. Dispăruse de două zile, fără să lase vreun bilet, fără să răspundă la telefon. Doar tăcere și gol.

Am luat-o pe Ana în brațe și am fugit la spital. Pe drum, încercam să-mi ascund panica. „Totul va fi bine, tati e aici”, îi șopteam, dar nici eu nu credeam ce spun. În sala de așteptare, doctorul Popescu m-a privit grav: „Trebuie să-i facem niște analize mai amănunțite. S-ar putea să fie ceva genetic.”

Genetic? Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea, cuvântul ăsta a început să sune ca o amenințare. După ore lungi de așteptare și analize, doctorul m-a chemat într-un birou mic, cu pereți galbeni și miros de dezinfectant.

— Domnule Ionescu, avem nevoie de o probă de sânge și de la dumneavoastră pentru testele genetice. E standard în astfel de cazuri.

Am dat din cap, fără să bănuiesc ce urmează. Două zile mai târziu, când am revenit la spital, doctorul Popescu avea o privire ciudată.

— Domnule Ionescu… rezultatele arată că nu sunteți tatăl biologic al Anei.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe hol și am început să tremur. Cum? Ana era tot ce aveam mai drag pe lume! Am sunat-o pe Irina de zeci de ori, dar telefonul ei era închis. Am vrut să urlu, să sparg ceva, dar Ana mă privea cu ochii ei mari și speriați.

— Tati, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Nimic, iubita mea. Nimic nu s-a schimbat între noi.

Dar totul se schimbase. În zilele următoare, am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu sora Irinei, cu vecinii, cu prietenii noștri comuni. Nimeni nu știa nimic. Mama Irinei a venit la noi acasă și mi-a spus cu voce joasă:

— Poate că ar trebui să accepți că Irina nu se va mai întoarce…

— Și Ana? Ce fac cu Ana? Cine e tatăl ei?

Femeia a oftat adânc.

— Nu știu… Irina a fost mereu o fire complicată. Dar tu ai crescut-o pe Ana ca pe fiica ta. Asta contează.

Nu era suficient pentru mine. Aveam nevoie de adevăr. Într-o dimineață, am găsit o scrisoare sub ușa apartamentului. Era de la Irina:

„Îmi pare rău că am plecat așa. Nu am avut curaj să-ți spun adevărul față în față. Ana nu e fiica ta biologică. Am greșit enorm acum cincisprezece ani și am trăit cu frica asta mereu. Tatăl ei este Mihai, colegul meu de la serviciu din perioada aceea. Nu am vrut să te rănesc… Dar nu mai pot trăi cu minciuna.”

Am simțit cum lumea mea se destramă. Mihai… Îl știam vag, îl văzusem la câteva petreceri de firmă. Un tip banal, nimic special. Cum a putut Irina să-mi facă asta? Cum am putut eu să nu-mi dau seama?

În zilele care au urmat, Ana a fost internată pentru tratament. Eu mergeam zilnic la spital, încercând să fiu puternic pentru ea. Dar noaptea plângeam în pernă ca un copil rătăcit.

Într-o zi, Mihai a venit la spital. M-a privit în ochi și mi-a spus:

— Știu că e greu… Nici eu nu am știut până acum câteva zile. Irina mi-a scris și mie. Vreau să o ajut pe Ana dacă pot.

L-am privit cu ură și disperare.

— Să o ajuți? Unde ai fost cincisprezece ani? Eu am stat lângă ea când avea febră, când a făcut primii pași! Eu i-am citit povești seara!

Mihai a dat din cap rușinat.

— Ai dreptate… Dar vreau să fiu aici pentru ea acum.

Nu știam dacă să-l lovesc sau să-l las să intre în viața noastră. Ana avea nevoie de ajutor medical și doctorii au spus că ar fi bine ca Mihai să facă niște teste genetice pentru compatibilitate la tratament.

În timp ce Mihai își făcea analizele, eu mă luptam cu mine însumi: eram sau nu eram tatăl Anei? Ce înseamnă să fii tată? Sângele sau dragostea?

Ana m-a întrebat într-o seară:

— Tati, tu mă mai iubești?

M-am uitat la ea printre lacrimi.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Nimic nu poate schimba asta.

A zâmbit slab și m-a strâns de mână.

După câteva luni grele, Ana s-a făcut bine cu ajutorul tratamentului potrivit. Irina nu s-a mai întors niciodată. Mihai venea din când în când la spital, dar Ana îl privea ca pe un străin.

Acum stau în camera ei și mă uit la pozele noastre din vacanțe: la mare, la munte, la bunici la țară. Toate momentele astea sunt reale. Dragostea mea pentru Ana e reală.

Mă întreb uneori: ce contează mai mult — adevărul biologic sau legătura creată prin ani de iubire și sacrificiu? Poate iertarea e cel mai greu lucru pe care trebuie să-l învățăm vreodată… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?