Când dragostea de mamă nu mai e de ajuns: Povestea mea despre sacrificiu, dezamăgire și speranță

— Rareș, nu pot să-ți mai dau bani luna asta. Pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi.
Vocea mea tremura, iar inima îmi bătea nebunește în piept. Rareș, fiul meu, stătea în pragul ușii cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe o străină.
— Bine, mamă, a zis scurt, fără să mă privească în ochi.
Apoi a ieșit. Fără să spună „te iubesc”, fără să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Fără să o aducă pe Ilinca, nepoțica mea, care era lumina ochilor mei.

A trecut un an de atunci. Un an în care telefonul nu a mai sunat decât pentru reclame sau pentru vecina de la trei care mă întreabă dacă am zahăr. Un an în care am privit pe geam la copiii din parc, întrebându-mă dacă Ilinca a crescut, dacă îi place la școală, dacă mă mai ține minte.

Am muncit toată viața. Douăzeci de ani la fabrica de confecții, încă zece ca femeie de serviciu la școală, iar serile coseam haine pentru vecini ca să-i pot cumpăra lui Rareș tot ce avea nevoie: pantofi buni, manuale, excursii. Când a vrut calculator, am făcut rate la CEC. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta lui tata ca să-i plătesc chiria.

— Mamă, nu pot să vin weekendul ăsta. Avem treabă cu Ilinca.
— Mamă, trimite-mi te rog 500 de lei până la salariu.
Ani la rândul am răspuns „da”, fără să mă gândesc la mine. Pentru că așa fac mamele.

Când m-am pensionat, am simțit pentru prima dată că nu mai pot ține pasul cu viața. Facturile au crescut, medicamentele s-au scumpit, iar Rareș părea că nu observă că părul mi-a albit și mâinile mi s-au subțiat. Tot ce vedea era cardul meu și promisiunea că „o să-ți dau înapoi”.

Într-o zi, după ce i-am spus că nu mai pot să-l ajut financiar, totul s-a schimbat. Nu m-a mai sunat. Nu m-a mai vizitat. Nu mi-a mai adus-o pe Ilinca. Am încercat să-l sun eu: „Nu răspunde”. I-am scris mesaje: „Sper că sunteți bine”. Niciun răspuns.

Vecina mea, tanti Lenuța, mi-a spus într-o zi:
— Lasă-l, dragă Maria! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i recunoștința. Ai făcut destul.
Dar cum să las? Cum să nu-mi văd nepoata? Cum să nu-mi aud fiul?

În Ajunul Crăciunului am pregătit cozonac și sarmale ca pe vremuri. Am pus sub brad o păpușică pentru Ilinca și o pereche de mănuși pentru Rareș. Am stat la masă singură, cu televizorul deschis pe colinde și ochii plini de lacrimi.

A doua zi dimineață am găsit păpușa și mănușile tot sub brad. Niciun semn de la ei.

Într-o seară de februarie, am văzut-o pe Ilinca în parc cu mama ei, Andreea. Am vrut să mă apropii, dar Andreea s-a uitat la mine cu răceală:
— Maria, te rog frumos să nu ne deranjezi! Rareș nu vrea să avem de-a face cu tine momentan.
Am simțit cum mi se frânge sufletul. M-am întors acasă și am plâns până dimineața.

Au trecut luni întregi. Am început să vorbesc singură prin casă:
— Oare unde am greșit? Oare l-am iubit prea mult? Sau prea puțin?

Într-o zi am primit o scrisoare de la bancă: „Stimată doamnă Popescu Maria, vă informăm că aveți restanțe la plata facturii de energie electrică.” Am început să vând din lucruri: covorul din sufragerie, serviciul de porțelan moștenit de la mama. Tot speram că Rareș va veni într-o zi să mă vadă și va înțelege cât de mult îl iubesc.

Într-o duminică după-amiază, când soarele bătea timid prin perdele, am auzit pași pe scară. Inima mi-a tresărit: „Poate e el!” Dar era doar poștașul cu o factură nouă.

Mi-e dor de Ilinca. Mi-e dor să-i aud râsul cristalin prin casă:
— Mamaieee! Hai să ne jucăm de-a școala!
Mi-e dor să-i văd ochii albaștri moșteniți de la bunicul ei.

Uneori mă gândesc să mă duc eu la ei acasă. Să bat la ușă și să spun: „Rareș, sunt mama ta! Nu vreau bani, vreau doar să te văd!” Dar îmi e teamă că nu-mi va deschide.

Am început să merg la biserică duminica și să aprind lumânări pentru sănătatea lor. Preotul m-a întrebat:
— Ce te apasă pe suflet, Maria?
I-am spus povestea mea printre lacrimi.
— Roagă-te pentru împăcare și ai răbdare. Poate Dumnezeu îi va lumina mintea fiului tău.

Sunt zile când mă simt inutilă și singură. Mă uit la poza lui Rareș copil și mă întreb unde s-a pierdut băiețelul acela care venea alergând la mine cu brațele deschise.

Poate că am greșit undeva. Poate că l-am făcut dependent de ajutorul meu și nu l-am lăsat să devină bărbat pe picioarele lui. Poate că a uitat cât l-am iubit sau poate că n-a știut niciodată cât m-a costat fiecare sacrificiu.

Dar încă sper că într-o zi va suna telefonul și voi auzi vocea Ilincăi:
— Mamaie! Venim la tine!

Până atunci trăiesc cu dorul și cu întrebarea care nu-mi dă pace: oare dragostea unei mame poate fi vreodată prea mult? Sau prea puțin? Ce ați face voi în locul meu?