Când dragostea doare: Povestea Mariei, mama care a dat totul

— Nu mai înțeleg nimic, Ilinca! Cum să nu vii acasă de Paște? Am făcut cozonac, am vopsit ouăle, am pus masa ca-n fiecare an… — vocea mea tremura, telefonul aproape îmi cădea din mână. Dincolo, fiica mea părea grăbită, rece, de parcă eram o povară.

— Mamă, ți-am zis că nu pot. Am mult de lucru la birou și… oricum, nu mai suntem copii. Nu trebuie să ne aduni mereu la masă ca pe vremea când eram mici.

Am rămas cu telefonul la ureche, privind la masa întinsă pentru patru persoane. Soțul meu, Doru, a murit acum șapte ani. De atunci, fiecare sărbătoare era o încercare de a ține familia unită. Dar copiii mei, Ilinca și Radu, păreau tot mai departe. Radu e în Cluj, cu serviciul lui la IT; Ilinca în București, mereu ocupată. Eu am rămas în apartamentul nostru din Pitești, cu amintirile și cu tăcerea.

În acea seară, am plâns în bucătărie. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit iubindu-i prea mult. Toată viața mea a fost despre ei: am renunțat la serviciu când erau mici ca să le fiu aproape, am uitat de mine, de prieteni, de pasiuni. Doru mă certa uneori: „Maria, trebuie să mai trăiești și pentru tine!” Dar eu nu știam cum.

A doua zi dimineață, m-a sunat vecina mea, tanti Viorica:

— Mărie, vii la biserică? Poate-ți mai trece supărarea…

Am refuzat politicos. Nu voiam să văd oameni fericiți, familii întregi. M-am așezat pe canapea și am început să răsfoiesc un album cu poze vechi. Ilinca la serbare, Radu la grădiniță… Zâmbeau larg, cu ochii spre mine. Atunci eram tot universul lor.

Pe la prânz, a sunat interfonul. Am tresărit: poate s-au răzgândit! Dar era doar poștașul cu o factură. Am oftat și am început să gătesc ceva ușor pentru mine. În timp ce tăiam legumele, mi-am amintit de o ceartă veche cu Ilinca:

— Mamă, nu mă sufoca! Lasă-mă să respir! — îmi spusese ea într-o zi când încercasem să-i aranjez hainele.

Atunci m-am simțit rănită, dar nu i-am spus. Am tăcut și am continuat să fac totul pentru ea. Acum mă întreb dacă nu cumva i-am făcut rău cu dragostea mea prea mare.

Seara târziu, m-a sunat Radu:

— Mamă… știu că ești supărată că nu vin acasă. Dar am nevoie de spațiu. Și tu ai nevoie să-ți găsești ceva care să te bucure în afară de noi.

— Ce să mă bucure? Voi sunteți tot ce am!

— Nu-i adevărat. Ești încă tânără. Poate ar trebui să te gândești la tine…

M-am enervat:

— Cum să mă gândesc la mine? Eu sunt mama voastră!

A tăcut. Am simțit că l-am pierdut puțin câte puțin.

În zilele următoare am început să observ cât de goală e casa fără glasurile lor. Am încercat să citesc o carte, dar nu mă puteam concentra. Am ieșit în parc și am văzut mame tinere cu copii mici. Le priveam cu invidie și cu dor.

Într-o zi, tanti Viorica m-a invitat la un atelier de pictură pentru pensionari. Am mers fără chef, dar acolo am întâlnit-o pe Lidia, o femeie de vârsta mea care mi-a spus:

— Și eu am doi copii plecați în străinătate. La început plângeam zilnic după ei. Dar apoi mi-am dat seama că trebuie să-mi găsesc propriul drum.

Am pictat împreună un apus de soare. Pentru prima dată după mult timp, am simțit o liniște ciudată în suflet.

Seara i-am scris Ilincăi un mesaj: „Sper că ești bine. Te iubesc oricum.” Mi-a răspuns după câteva ore: „Și eu te iubesc, mamă. Îmi pare rău că nu pot fi acolo mereu.”

Am început să merg regulat la atelierul de pictură. Încet-încet, am cunoscut oameni noi: domnul Petre care scria poezii despre soția lui decedată; doamna Ana care își creștea nepoata după ce fiica ei plecase în Italia. Toți aveau povești asemănătoare cu a mea.

Într-o zi, Lidia mi-a spus:

— Maria, dragostea de mamă nu dispare niciodată. Dar trebuie să înveți s-o porți altfel.

Am reflectat mult la vorbele ei. Poate că sacrificiul meu a fost prea mare; poate că i-am sufocat pe copii cu grija mea. Dar oare există o măsură corectă pentru dragostea de mamă?

Acum, când scriu aceste rânduri, casa e tot goală, dar sufletul meu nu mai e atât de greu. Învăț să trăiesc și pentru mine — chiar dacă încă doare.

Mă întreb: Oare câte mame ca mine se simt pierdute când copiii pleacă? Oare putem învăța să ne iubim pe noi înșine fără să ne simțim vinovate?