Când familia ginerelui devine dușman: Lupta mea pentru fiica mea și liniștea casei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau la masă cu ei, să-i aud cum mă judecă la fiecare cuvânt!
Vocea Ioanei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Stătea în picioare, cu mâinile strânse pe lângă corp, în mijlocul sufrageriei noastre, unde tocmai se terminase un prânz care ar fi trebuit să fie liniștit. Eu, Maria, mama ei, mă uitam neputincioasă la ea și încercam să-mi stăpânesc lacrimile.

Totul începuse banal, cu o invitație la masă. Ioana și soțul ei, Vlad, veniseră împreună cu părinții lui, domnul și doamna Popescu, oameni pe care îi respectasem mereu, dar pe care nu-i simțisem niciodată aproape. De data asta, însă, tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă.

— Ioana, dragă, nu crezi că ar trebui să te gândești mai mult la carieră? — întrebase doamna Popescu, cu un zâmbet fals. — Să nu ajungi ca mama ta, să te sacrifici pentru familie și să uiți de tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când făcea aluzie la mine, dar niciodată atât de direct. Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar domnul Popescu a continuat:

— Și poate ar fi bine să vă mutați mai aproape de noi. Să nu mai stea Ioana atâta pe drumuri după serviciu.

Ioana s-a uitat la mine, căutând sprijin. Am încercat să-i zâmbesc încurajator, dar simțeam că mă sufoc. Soțul meu, Doru, tăcea și privea în farfurie. Știam că nu-i place să se certe, dar tăcerea lui mă durea mai tare decât orice cuvânt.

După ce au plecat musafirii, Ioana a izbucnit. — Nu mai pot! Parcă tot ce fac e greșit! Vlad nu zice nimic, iar ai lui mă privesc ca pe o intrusă. Mamă, ce să fac?

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă era. Mi-am amintit de anii când era mică și venea plângând acasă de la școală pentru că o necăjeau copiii. Atunci puteam s-o apăr. Acum însă…

— Ioana, nu ești singură. Dar trebuie să vorbești cu Vlad. Să-i spui ce simți.

— Am încercat! Mereu spune că exagerez sau că părinții lui vor doar binele nostru.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru ea: serile în care am stat trează lângă patul ei când era bolnavă, banii strânși cu greu pentru facultate, zilele în care am muncit peste program doar ca să nu-i lipsească nimic. Și acum? Acum trebuia s-o văd cum se pierde între două familii care nu se pot înțelege.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ioana în bucătărie, cu ochii umflați de nesomn.

— Mamă, cred că o să mă mut la ai lui Vlad pentru o perioadă. Poate așa se liniștesc lucrurile.

M-am simțit trădată și abandonată. Dar n-am spus nimic. Doar am dat din cap și am încercat să zâmbesc.

— Să ai grijă de tine, puiule.

Au trecut săptămâni în care ne-am auzit doar la telefon. Fiecare convorbire era scurtă și rece. Simțeam că o pierd pe zi ce trece.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit la noi acasă singur. Era palid și agitat.

— Doamnă Maria… Ioana nu e bine. Plânge mereu și spune că nu se simte acasă nicăieri.

— Și tu ce faci? — l-am întrebat cu vocea tremurândă.

— Încerc… Dar părinții mei au pretenții, iar ea… parcă nu mai e ea.

Atunci am izbucnit:

— Vlad, dacă iubești cu adevărat pe cineva, lupți pentru el! Nu-l lași să se piardă între orgolii și așteptări absurde!

A plecat fără să spună nimic. În acea noapte am plâns ca niciodată. Doru m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Poate trebuie să-i lăsăm să-și găsească singuri drumul.

Dar cum poți să stai deoparte când copilul tău suferă?

La câteva zile după aceea, Ioana a venit acasă. Era slabă și abătută.

— Mamă… cred că vreau să divorțez.

M-am uitat la ea și am văzut aceeași fetiță speriată din copilărie.

— Ești sigură?

— Nu mai pot trăi așa. Nu vreau să devin o umbră.

Am stat toată noaptea de vorbă. Am plâns împreună, am râs amar de toate momentele în care am crezut că familia e un zid de apărare și nu o temniță.

A doua zi dimineață i-am făcut cafeaua preferată și am privit-o cum își strânge lucrurile pentru a merge la avocat.

— Mamă… îți mulțumesc că ai fost mereu aici pentru mine.

Am rămas singură în bucătărie, cu ceașca ei aburind pe masă și cu inima frântă.

M-am întrebat atunci: oare unde greșim noi, părinții? Oare dragostea noastră apasă uneori prea greu pe umerii copiilor? Sau poate societatea ne împinge să alegem între liniștea casei și fericirea celor dragi? Ce ați fi făcut voi în locul meu?