Când familia te cheamă înapoi: Povestea unui drum fără întoarcere

— Irina, nu poți să ne lași așa! Ai crescut aici, ai mâncat din pâinea noastră, ai dormit sub acoperișul ăsta! Cum să nu-ți pese?

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu miros de lemn ars și mere coapte. Era sâmbătă seara, iar eu stăteam pe scaunul vechi de lângă sobă, cu palmele strânse în poală. Tata privea pe fereastră, tăcut, cu sprâncenele încruntate. Fratele meu, Radu, se juca absent cu un cuțit pe masă. Simțeam cum aerul se îngroașă între noi, ca o ceață care nu se mai risipește.

— Mamă, nu pot să vând apartamentul din București. E tot ce am construit singură. Acolo am viața mea, serviciul meu… Nu pot să mă întorc aici doar pentru că așa vreți voi.

Mama a oftat adânc și a început să plângă încet, cu mâinile strânse la piept. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit afară, trântind ușa. Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Irina, dacă nu vii tu acasă, cine să aibă grijă de ai noștri? Eu am rămas aici pentru familie. Tu ai fugit. Nu e corect să ne lași tot pe noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am fugit? Sau am încercat doar să trăiesc altfel? În București nu aveam pe nimeni, dar aveam liniște. Aici aveam familie, dar niciodată pace.

Noaptea aceea am dormit prost, cu gândurile zvâcnind ca niște păsări speriate. Dimineața m-am trezit devreme și am ieșit în curte. Aerul era rece și umed, iar roua strălucea pe iarba necosită. M-am uitat la casa copilăriei mele — pereții crăpați, acoperișul peticit, pomii bătrâni din grădină. Am simțit un val de tristețe și furie: de ce trebuie mereu să aleg între mine și ei?

La prânz, mama a venit la mine cu o farfurie de plăcinte calde.

— Știu că ți-e greu, fată dragă… Dar dacă nu ne ajutăm între noi, cine s-o facă? Satul ăsta moare încet. Oamenii pleacă sau îmbătrânesc. Casa asta e tot ce avem.

Am mușcat din plăcintă și am simțit gustul copilăriei — dulce și amar în același timp.

— Mamă, eu nu mai sunt copil. Am muncit ani de zile ca să am ceva al meu. Nu pot să renunț la tot doar pentru că vă e frică de schimbare.

— Nu e vorba de frică! E vorba de familie! — a izbucnit ea.

Tata a intrat în casă fără să spună nimic. Seara am plecat spre București cu sufletul greu. În tren, am privit pe geam câmpurile pustii și casele părăsite. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc — dacă nu cumva egoismul meu îi va distruge pe cei rămași acolo.

Duminică dimineață, când abia deschisesem ochii în garsoniera mea micuță din oraș, cineva a bătut la ușă. Era Radu. Ținea în mână un coș cu mere roșii și galbene.

— Am venit să-ți spun că-mi pare rău pentru ce-am zis aseară… — vocea lui era stinsă. — Dar chiar nu știu cum să facem față singuri.

Am luat coșul și l-am pus pe masă. Merele miroseau a acasă.

— Radu… Poate că nu există o soluție bună pentru toți. Poate că trebuie să ne acceptăm alegerile.

El a dat din cap trist:

— Să nu uiți că suntem frați.

După ce a plecat, am stat mult timp privind merele pe masă. M-am gândit la mama, la tata, la satul care se stinge încet. M-am gândit la mine — la fata care a vrut mereu să plece și la femeia care nu mai știe dacă poate vreodată să se întoarcă.

În zilele următoare am primit telefoane de la mama: „Irina, te rog…”, „Irina, gândește-te bine…”, „Irina, fără tine nu suntem întregi…”

Am început să mă simt vinovată pentru fiecare clipă de liniște pe care o aveam aici. La serviciu eram absentă; prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat și eu nu știam ce să le spun. Cum să explici că uneori familia te iubește atât de mult încât te sufocă? Că uneori dragostea lor doare mai tare decât orice absență?

Într-o seară, am găsit un mesaj de la mama: „Tatăl tău s-a îmbolnăvit rău. Poate vii măcar acum.”

Am luat primul tren spre sat. Pe drum mi-am repetat: „E ultima dată.” Dar când am ajuns acasă și l-am văzut pe tata slăbit, cu ochii adânciți în orbite, am știut că nu pot rupe legătura asta niciodată complet.

Au urmat luni grele: spitale, certuri cu Radu despre bani și muncă, reproșuri tăcute din partea mamei. Am simțit cum mă pierd între două lumi: una care mă vrea întreagă și una care mă vrea liberă.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Radu despre vânzarea apartamentului meu („Nu vezi că aici avem nevoie de bani? De ce ții cu dinții de orașul ăla rece?”), am ieșit afară și am urlat în noapte:

— De ce trebuie mereu să aleg între voi și mine? De ce nu putem fi fericiți fiecare unde simte că-i e locul?

Vecina Ileana m-a auzit și a venit lângă mine:

— Draga mea, fiecare om are drumul lui. Nu poți trage pe nimeni după tine cu forța. Nici ei pe tine.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp după aceea.

Acum stau din nou în garsoniera mea din București. Tata e mai bine; mama încă mă sună zilnic; Radu s-a resemnat. Satul e tot acolo — cu pomii bătrâni și casa crăpată — dar eu simt că nu mai aparțin niciunei lumi pe deplin.

Merele din coș s-au stafidit încet pe masă. Le privesc și mă întreb: oare câți dintre noi trăim între două vieți? Oare cât de mult putem sacrifica pentru familie fără să ne pierdem pe noi înșine?