Când l-am dus pe tata la azil: Între vină, dragoste și judecata celor din jur

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Cum poți să-ți lași tatăl într-un azil? Vocea surorii mele, Camelia, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită uitată în toaster. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța de faianța veche, ca și cum acolo aș fi găsit un răspuns. Tata stătea în camera alăturată, privind pe geam cu ochii pierduți, de parcă aștepta să vină cineva să-l salveze din propria-i viață.

Nu mai era omul care mă învăța să merg pe bicicletă sau care mă ținea de mână la serbările școlare. Boala îl schimbase. Uitase cine sunt uneori, mă întreba de mama, deși ea murise de ani buni. Începuse să rătăcească noaptea prin casă, să caute lucruri care nu existau. Odată a încercat să iasă în pijama pe stradă, convins că trebuie să meargă la serviciu. Am stat nopți întregi trează, ascultându-i pașii nesiguri pe hol, cu inima strânsă de teamă că se va răni.

Camelia nu venea decât rar, cu o pungă de fructe și două vorbe aruncate în grabă. — Eu nu pot, am copiii mici, serviciu… Tu stai acolo cu el, tu știi cel mai bine ce-i trebuie. Dar când am spus că nu mai pot, că nu mai rezist, a sărit ca arsă: — Nu se face așa ceva! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele?

Lumea… Mereu lumea. Vecina de la doi, tanti Maria, mă privea cu milă amestecată cu reproș când mă vedea ieșind cu tata la plimbare. — Săracul domnul Gheorghe… Nu mai e ce-a fost. Dar tu ai grijă de el, nu-l lăsa singur! Odată am auzit-o șoptind la colț cu altcineva: — Fata lui îl ține închis în casă, nu-i dă voie nici la aer! M-am simțit ca o criminală.

Într-o seară, după ce tata a căzut în baie și am stat trei ore la Urgențe, am simțit că mă prăbușesc. Am plâns în tăcere lângă patul lui de spital, iar el m-a privit cu ochi goi: — Cine ești? Atunci am știut că nu mai pot singură.

Am început să caut azile. Am vizitat șapte locuri. În unele mirosea a clor și a uitare. În altele, bătrânii stăteau ca niște umbre pe holuri. Dar la unul dintre ele, o asistentă tânără i-a zâmbit tatălui meu și l-a întrebat dacă vrea să joace șah. El a zâmbit pentru prima dată după luni întregi. Am simțit un nod în gât și am știut că acolo îi va fi mai bine decât cu mine, obosită și nervoasă.

Ziua mutării a fost cea mai grea din viața mea. Tata nu a înțeles ce se întâmplă. — De ce mă duci aici? Nu mai vrei să stai cu mine? Am încercat să-i explic, dar cuvintele mi-au murit pe buze. Camelia nu a venit. Mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.”

Primele zile au fost un coșmar. M-am trezit noaptea plângând, visându-l pe tata singur într-un pat străin. Mergeam zilnic la el, dar uneori mă privea ca pe o străină. Alteori mă întreba când îl duc acasă. Asistentele îmi spuneau că s-a adaptat bine, că râde cu ceilalți bătrâni, dar eu vedeam mereu tristețea din ochii lui.

Familia m-a judecat aspru. Unchiul Ion m-a sunat: — Să-ți fie rușine! Noi nu ne-am lăsat părinții la azil! Verișoara mea, Mihaela, a scris pe Facebook un mesaj pasiv-agresiv despre „copiii care-și abandonează părinții”. Prietenii mei evitau subiectul sau îmi spuneau platitudini: — Ai făcut ce-ai putut… Dar nimeni nu știa cum e să te simți vinovat pentru fiecare respirație.

Într-o duminică ploioasă am stat cu tata în grădina azilului. El privea norii și spunea: — Parcă vine ploaia… Să nu uiți umbrela când pleci acasă. Atunci am izbucnit: — Tata, îmi pare rău! N-am vrut să te rănesc… El m-a privit lung și mi-a luat mâna: — Nu fi tristă, fată dragă. Știu că ai făcut tot ce-ai putut.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat între două lumi: cea a datoriei față de părinți și cea a propriei mele limite omenești. M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine sau rău. Dacă iubirea înseamnă să te sacrifici până la capăt sau să recunoști când nu mai poți.

Acum, când scriu aceste rânduri, încă simt privirile celor din jur ca niște ace în piele. Încerc să-mi spun că am ales ce era mai bine pentru tata și pentru mine. Dar uneori mă întreb: oare cât valorează judecata celorlalți față de liniștea sufletului meu? Și câți dintre noi ar avea curajul să recunoască atunci când nu mai pot duce totul singuri?