Când lumea se prăbușește în jurul tău: Povestea mea cu David

— Nu trebuia să faci copil la douăzeci de ani, Irina! Trebuia să-ți vezi de carte, nu să te arunci cu capul înainte!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Țineam în brațe un David slăbit, cu ochii mari și triști, iar cuvintele ei mă loveau mai tare decât orice boală.
— Mamă, te rog… nu acum. Nu vezi că nu mai mănâncă nimic? Nu vezi că nu mai are putere nici să plângă?
Ea a oftat, s-a întors cu spatele și a început să spele vasele, ca și cum problema s-ar fi dizolvat în apă.

Acum câteva luni eram alt om. Eram Irina cea veselă, proaspăt căsătorită cu Radu, un băiat muncitor din Ploiești. Ne mutasem într-o garsonieră micuță, dar era a noastră. Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns de fericire. Părinții mei au fost rezervați la început, dar s-au încălzit când au văzut cât de mult ne doream copilul. Fratele meu, Mihai, făcea glume la fiecare masă: „Să vezi tu ce năzdrăvan o să fie nepotul!” Prietenele mele mă vizitau cu haine mici și jucării colorate.

David s-a născut sănătos, cu obraji rumeni și păr negru ca al tatălui lui. Primele luni au fost ca un vis: îl legănam ore întregi, îi cântam „Somnoroase păsărele”, iar Radu venea acasă cu flori pentru mine și bomboane pentru „băiatul lui”.

Totul s-a schimbat într-o noapte de februarie. David a început să plângă fără oprire. Avea febră mare și respira greu. Am fugit la spital cu taxiul, tremurând toată pe bancheta din spate. Medicul de gardă ne-a privit grav: „Trebuie internat imediat. E ceva serios.”

Au urmat săptămâni de coșmar. David avea o boală rară la inimă. Medicii vorbeau în termeni pe care nu-i înțelegeam: „malformație congenitală”, „operație urgentă”, „șanse mici”. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Radu a început să lipsească tot mai mult de acasă. La început am crezut că muncește peste program ca să ne ajute cu banii pentru tratament. Apoi am aflat adevărul: nu suporta să-l vadă pe David atât de bolnav și să mă vadă pe mine plângând zi și noapte.

Într-o seară, după ce am venit epuizată de la spital, l-am găsit pe Radu împachetându-și hainele.
— Nu mai pot, Irina. Îmi pare rău. Nu sunt făcut pentru asta.
— Pentru ce? Pentru a fi tată?
— Pentru a vedea copilul așa… Pentru a te vedea pe tine distrusă… Nu pot.
A plecat fără să se uite înapoi.

Am rămas singură cu David și cu o mamă care mă judeca la fiecare pas.
— Ți-am spus eu că nu e bine să te grăbești! Acum uite unde ai ajuns!
Tata era tăcut, se ascundea în spatele ziarului sau pleca la pescuit ca să nu audă certurile noastre. Mihai nu mai venea pe la noi: „Nu pot să văd copilul așa, mă termin psihic”, mi-a scris într-un mesaj sec.

Prietenii mei? S-au evaporat ca aburul din ceaiul de tei. Nimeni nu voia să audă despre spitale, despre operații costisitoare sau despre disperarea mea. Doar vecina de la trei, tanti Viorica, mă întreba uneori dacă am nevoie de ceva de la magazin.

Am început să vând tot ce aveam: verigheta, laptopul vechi, chiar și rochia de mireasă. Orice pentru încă o zi de tratament pentru David. M-am angajat ca femeie de serviciu la o școală din cartier; mă trezeam la cinci dimineața ca să pot ajunge la spital înainte de vizita medicului.

Într-o zi, după o noapte albă lângă patul lui David, am auzit două asistente vorbind pe hol:
— Săraca fată… N-are niciun sprijin.
— Așa-i când faci copii prea devreme și n-ai cap pe umeri.
M-am simțit atât de mică încât mi-a venit să dispar.

David a trecut prin două operații grele. De fiecare dată când intra în sala de operații, simțeam că mi se rupe sufletul în bucăți. M-am rugat cum nu m-am rugat niciodată în viața mea: „Doamne, dacă vrei să iei ceva din mine ca să-l salvezi pe el, ia tot!”

După luni întregi de luptă, David a început să-și revină încet-încet. Zâmbea din nou când îi aduceam jucăriile preferate și îmi spunea „mama” cu voce stinsă dar plină de dragoste.

Familia mea? Mama încă mă judecă pentru alegerile făcute. Tata nu vorbește despre ce s-a întâmplat nici acum. Mihai a revenit timid în viața noastră abia după ce David a ieșit din spital.

Dar eu am rămas cu o întrebare care mă macină zi și noapte: De ce oamenii fug atunci când ai cea mai mare nevoie de ei? Oare chiar atât de greu e să fii OM?