Când mama nu știe să plece: Povestea unei familii la limită

— Zina, iar ai uitat să pui sare în supă!
Vocea mamei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi ajut fiica la teme. Mă strâng pe dinăuntru, simt cum obrajii mi se înroșesc. Mă uit la Ilinca, care mă privește cu ochi mari, speriați. Știe că urmează o ceartă.
— Mamă, e ok, o să pun acum, răspund încet, încercând să nu ridic tonul.
— Nu e ok! Așa ai fost mereu, neatentă. Dacă nu eram eu aici, cine știe ce mâncau copiii ăștia!
Mă mușc de limbă. Nu vreau să răspund. Dar simt cum în mine crește o furie veche, amestecată cu rușine și neputință.

A trecut un an de când mama s-a mutat la noi. După ce tata a murit, a rămas singură în apartamentul lor din Ploiești. La început am crezut că va fi temporar, până își revine. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Și acum, fiecare colț al casei noastre poartă amprenta ei: borcane cu murături pe balcon, mileuri pe toate mesele, mirosul de lavandă artificială din baie.

Soțul meu, Doru, a încercat să fie înțelegător. La început chiar glumea: „Lasă, Zina, poate ne mai învață și pe noi una-alta.” Dar după câteva luni, glumele s-au transformat în tăceri apăsătoare. Seara, când ne retragem în dormitor, îl simt cum oftează adânc.

— Nu mai pot, Zina. Parcă nu mai e casa noastră. Parcă suntem chiriași la maică-ta.

Îl înțeleg. Și eu simt la fel. Dar ce pot să fac? Mama nu are pe nimeni altcineva. Fratele meu, Paul, e plecat de zece ani în Germania și vorbește cu ea doar de Crăciun și Paște.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu mama.

— Mamă, nu te-ai gândit să te întorci acasă? Poate ți-ar fi mai bine acolo, printre lucrurile tale…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Vrei să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru tine? Să stau singură ca un câine?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să o rănesc. Dar nici nu mai puteam trăi așa.

În fiecare zi mă trezesc cu frica unui nou conflict. Mama critică tot: cum gătesc, cum îmi cresc copiii, cum vorbesc cu Doru. Ilinca și Vlad au început să se ferească de ea. Ocolesc sufrageria când se uită la telenovele și vorbesc în șoaptă ca să nu o deranjeze.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine plângând.

— Mami, de ce țipă bunica mereu la mine? Eu doar am vrut să mă joc cu mingea în casă…

L-am strâns tare în brațe și am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji.

— Nu e vina ta, puiule. Bunica e obosită… și tristă.

Dar adevărul era că toți eram obosiți și triști.

Doru a început să stea mai mult la serviciu. Îmi spunea că are proiecte urgente, dar știam că fuge de atmosfera apăsătoare de acasă. Într-o seară a venit târziu și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Zina, trebuie să facem ceva. Nu mai putem trăi așa. Ori găsim o soluție pentru mama ta, ori… nu știu cât mai rezist.

Am simțit că mă prăbușesc. Îmi venea să țip: „Ajută-mă! Spune-mi tu ce să fac!” Dar nu am spus nimic. Doar m-am uitat la el cu ochii goi.

A doua zi am sunat-o pe mătușa Lenuța din Buzău.

— Lenuța, nu mai pot… Mama mă sufocă. Nu mai suntem o familie. Copiii sunt speriați, Doru e pe punctul să plece… Ce să fac?

A oftat adânc la capătul firului.

— Zina, știu că e greu… Dar trebuie să-i spui clar mamei tale că ai nevoie de spațiu. Altfel îți pierzi familia.

Am strâns telefonul în palmă până m-au durut degetele.

În acea seară am avut curajul să-i spun mamei tot ce aveam pe suflet.

— Mamă… te iubesc și îți sunt recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru mine. Dar nu mai pot trăi așa. Familia mea se destramă… Copiii sunt speriați, Doru nu mai rezistă… Avem nevoie de spațiu.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet.

— Deci chiar vrei să mă dai afară…

— Nu vreau asta… Vreau doar să fim bine toți. Poate putem găsi o soluție… Poate te ajutăm să-ți renovezi apartamentul sau găsim o vecină cu care să stai…

A doua zi nu mi-a vorbit deloc. S-a închis în cameră și a ieșit doar ca să-și facă ceaiul.

Seara am găsit-o uitându-se la poze vechi cu tata.

— Știi… nici eu nu mai știu cine sunt fără el. Mi-e frică să fiu singură…

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată după mult timp.

Au trecut câteva luni de atunci. Mama s-a întors în apartamentul ei din Ploiești. O vizităm des și vorbim zilnic la telefon. Relația noastră e încă fragilă, dar copiii au început să râdă din nou prin casă. Doru a revenit acasă devreme și uneori mă ia în brațe fără motiv.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul la propria fericire? Oare am fost o fiică rea sau doar o mamă care a vrut să-și salveze familia?