Când mândria se frânge: Povestea unui tată într-o seară de vineri
— Tată, nu crezi că ar trebui să vorbim? Vocea lui Vlad a spart liniștea din sufrageria îmbibată de mirosul de cafea rece și de amintiri vechi. Era vineri seara, iar ploaia bătea în geamuri ca o bătaie de inimă grăbită. Nu-l mai văzusem pe fiul meu de aproape opt luni, de la cearta aceea urâtă care ne-a despărțit. Acum stătea în prag, cu ochii obosiți și cu David, nepotul meu de șapte ani, ascuns timid după el.
Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Mândria mea, zidul pe care îl ridicasem între noi, părea brusc atât de fragil. Am încercat să-mi dresez vocea:
— Ce rost are să vorbim acum? Nu ai spus destule atunci?
Vlad a oftat și s-a aplecat spre David:
— Du-te, dragule, la bucătărie. Bunica ți-a lăsat niște prăjituri pe masă.
Băiatul a dispărut fără un cuvânt, iar între mine și fiul meu s-a lăsat o tăcere grea. M-am uitat la el: avea cearcăne adânci și barba crescută neîngrijit. Nu mai era băiatul acela rebel care plecase trântind ușa, ci un bărbat obosit, apăsat de griji.
— Tată, am venit pentru că nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu gândul că nu ne-am spus tot ce aveam pe suflet. Știu că am greșit…
Am simțit cum mi se umezește privirea, dar am strâns din dinți.
— Și eu am greșit, Vlad. Poate chiar mai mult decât tine. Dar nu știu dacă pot să uit…
A dat din cap încet:
— Nu-ți cer să uiți. Dar vreau să mă ierți. Pentru mine și pentru David. El are nevoie de tine…
M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. M-am oprit lângă fereastră și am privit afară, la ploaia care nu dădea semne că s-ar opri.
— Ți-ai găsit altă slujbă? Am întrebat, încercând să evit subiectul.
— Da… la o firmă de curierat. Nu e mult, dar ne descurcăm. Nu despre asta e vorba…
Am simțit cum mândria mea se luptă cu dorința de a-l lua în brațe. Mi-am amintit de copilăria lui Vlad, de serile când îl țineam pe genunchi și îi citeam povești. Unde dispăruseră anii aceia?
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că ai plecat fără să-mi spui nimic. Că ai ales să taci…
Vlad s-a apropiat încet:
— Am tăcut pentru că mi-era frică. Frică să nu te dezamăgesc iar. Frică să nu mă respingi…
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am întins mâna spre el fără să-mi dau seama.
— Hai aici, băiete…
Ne-am îmbrățișat strâns, iar lacrimile au început să curgă fără rușine. În bucătărie, David râdea cu mama lui Vlad la glumele despre motanul nostru bătrân.
După câteva minute, ne-am așezat la masă toți patru. Soția mea, Mariana, privea totul cu ochii umezi de fericire reținută.
— Să nu mai pleci niciodată așa, Vlad… a șoptit ea.
El a dat din cap și i-a luat mâna.
Seara a trecut cu povești despre copilăria lui David, despre necazurile de la serviciu și despre speranța unui nou început. Dar liniștea nu era completă; undeva în adâncul meu simțeam că rana dintre mine și Vlad încă nu s-a vindecat.
După ce David a adormit pe canapea cu motanul în brațe, Vlad s-a apropiat din nou de mine.
— Tată… știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să fiu aici pentru tine. Pentru noi.
L-am privit lung și am oftat:
— Și eu vreau asta, Vlad. Dar trebuie să învățăm să ne iertăm…
A doua zi dimineață am ieșit împreună la piață. Oamenii se uitau la noi curioși; probabil că zvonurile despre cearta noastră ajunseseră deja la urechile tuturor. Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după mult timp simțeam că familia mea e din nou întreagă.
Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: câți dintre noi lăsăm mândria să ne despartă de cei dragi? Oare cât timp pierdem până găsim curajul să spunem „iartă-mă”? Poate că nu e niciodată prea târziu să reparăm ceea ce am stricat cu propriile mâini.