Când Maria a Sunat Plângând, Mi-am Dat Seama Că Nu Mai Pot Rămâne Nepăsătoare

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? vocea Mariei răsuna spartă prin telefon, în timp ce eu strângeam cana de ceai cu mâinile tremurânde. Era trecut de ora zece seara și, deși încercam să mă conving că totul e bine cu copiii mei, telefonul acela mi-a sfâșiat liniștea.

Maria, fata mea cea mare, era la București de trei ani. Plecase cu vise mari: să termine facultatea, să-și găsească un job bun, să-și facă un rost. Dar în fiecare convorbire simțeam cum îi scade entuziasmul, cum orașul acela mare și rece îi strivește sufletul.

— Ce s-a întâmplat, puiule? am întrebat încercând să-mi ascund spaima.

— Nu mai suport presiunea asta! Toată lumea vrea ceva de la mine: șeful, colegii, chiriașii din apartament… Și tu… tu vrei să fiu fericită, dar eu nu știu dacă pot!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi doream să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar eram la sute de kilometri distanță, în micul nostru oraș din Moldova.

— Maria, vino acasă dacă nu mai poți! Nu e nicio rușine să te întorci.

— Nu pot, mamă! Cum să mă întorc? Toți prietenii mei au rămas acolo… Tu știi ce o să spună lumea? Că am dat greș!

Mi-am mușcat buzele. Știam prea bine cum e cu „gura lumii”. Și eu am trăit toată viața cu teama asta. Dar oare nu era mai importantă liniștea copilului meu decât părerile vecinilor?

După ce am închis telefonul, am rămas mult timp pe întuneric, ascultând ticăitul ceasului și gândindu-mă la ceilalți doi copii ai mei. Vlad era plecat în Anglia de patru ani și vorbea rar cu noi. Spunea mereu că e ocupat, că viața acolo e grea, dar nu voia să revină acasă nici măcar în vacanță. Iar Raluca, mezina, era încă la liceu și visa să plece și ea „undeva unde se poate trăi”.

M-am ridicat și am început să mă plimb prin casă. Pereții erau plini de fotografii cu ei mici: la serbări, la mare, la bunici. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu mai e nimic ca înainte? De ce copiii noștri trebuie să plece ca să aibă o șansă?

A doua zi dimineață, soțul meu, Ionel, a observat că nu dormisem aproape deloc.

— Ce-ai pățit? iar eu i-am povestit totul.

— Las-o pe Maria să se descurce singură! Dacă tot timpul o cocoloșim, n-o să fie niciodată pe picioarele ei.

M-am enervat.

— Ionel, nu vezi că fata noastră suferă? Tu ai uitat cum era când am venit noi aici și nu ne ajuta nimeni?

— Era altceva! Noi n-aveam de ales. Acum au prea multe opțiuni și nu știu ce să facă cu ele.

Am simțit că mă sufoc. Oare chiar eram prea protectoare? Sau lumea asta nouă era prea crudă cu copiii noștri?

În zilele următoare am încercat să vorbesc mai des cu Maria. O simțeam tot mai obosită și dezamăgită. Într-o seară mi-a spus:

— Mamă, știi ce e cel mai greu? Să vezi pe Instagram cum toți par fericiți și realizați… Și eu mă simt ca o impostoră.

Mi-au dat lacrimile. Am încercat să-i explic că viața reală nu e ca pe internet, dar știam că nu mă crede pe deplin.

Într-o duminică am decis să merg la biserică. M-am rugat pentru copiii mei și pentru toate mamele care își văd odraslele risipite prin lume. La ieșire m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina mea.

— Ce mai face Maria? Tot la București?

— Da… E greu pentru ea.

— Eh, las’ că tinerețea trece repede! Să vezi când or veni nepoții!

Am zâmbit amar. Mi-aș fi dorit și eu nepoți, dar copiii mei abia reușeau să-și găsească locul în lume.

Seara aceea a fost decisivă. Maria m-a sunat din nou:

— Mamă… cred că vreau să vin acasă pentru o vreme. Să mă liniștesc.

Am simțit o ușurare imensă și o teamă la fel de mare. Oare va reuși vreodată să fie fericită aici? Sau va pleca din nou?

Când a ajuns acasă, am văzut-o cât de mult s-a schimbat: ochii obosiți, umerii lăsați. Am încercat să nu o sufoc cu întrebări.

Într-o seară stăteam împreună la masă și Raluca a izbucnit:

— Eu tot vreau să plec după liceu! Aici nu ai nicio șansă!

Maria a oftat:

— Nu e chiar așa simplu cum pare… Dar nici acasă nu-i ușor când toată lumea te judecă.

M-am uitat la ele și mi-am dat seama că generația lor trăiește între două lumi: una a visurilor mari și una a realității dure.

Ionel a încercat să destindă atmosfera:

— Poate ar trebui să deschidem o afacere de familie! Să rămâneți aici!

Fetele au râs amar.

În acea noapte am stat mult timp trează gândindu-mă la viitorul lor. Oare va veni ziua când copiii noștri vor putea fi fericiți aici, lângă noi? Sau suntem condamnați să-i vedem mereu plecând?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea de mamă nu ține cont de distanță sau de eșecuri. Și totuși… oare cât timp vom mai putea spera că familia va rămâne unită într-o lume care ne împinge mereu spre despărțire?