Când promisiunile devin lanțuri: Povestea unei vieți captive între pereții unui apartament și ai unei familii

— Ana, nu uita să pui la loc farfuriile după ce termini! vocea doamnei Viorica răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară în acea săptămână când îmi amintea același lucru, ca și cum aș fi fost o adolescentă neatentă, nu femeia care plătise jumătate din apartamentul în care locuiam cu toții.

M-am uitat spre Mircea, care stătea la masă cu ochii în telefon. Nu a ridicat privirea. De zece ani eram împreună și tot de atunci împărțeam acest spațiu strâmt cu mama lui. Când am semnat contractul de credit, Viorica ne-a promis solemn: „Când terminați de plătit, mă mut la sora mea la Ploiești. Vreau să aveți casa voastră.” Am crezut-o. Am visat la acel moment în fiecare zi, mai ales în serile când ne strecuram în dormitor pe furiș, ca niște adolescenți care se tem să nu fie prinși.

Au fost ani grei. Salariile noastre abia ajungeau pentru rate, facturi și mâncare. Nu am avut concedii exotice, nici ieșiri la restaurante scumpe. Totul era sacrificiu pentru acel vis: intimitatea noastră. Dar când am plătit ultima rată, am simțit că respir pentru prima dată după mult timp. Am cumpărat o sticlă de vin ieftin și am sărbătorit pe balconul minuscul, printre ghivecele cu mușcate ale soacrei.

— Mami, când ai de gând să vorbești cu mătușa Mariana? a întrebat Mircea timid, în acea seară.

Viorica a zâmbit strâmb și a dat din mână:
— Eh, nu e chiar așa simplu. Mariana are probleme cu sănătatea, nu pot s-o deranjez acum. Și oricum… aici e casa mea de atâția ani.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să-i explic lui Mircea că nu mai pot. Că vreau să gătesc fără să fiu supravegheată, să pot sta pe canapea în pijama fără să mă simt judecată, să pot vorbi cu el fără să șușotesc. Dar el doar a oftat:
— Ce vrei să fac? E mama…

Zilele au început să semene una cu alta: dimineți în care mă trezeam înaintea tuturor ca să am cinci minute singură la cafea; seri în care ne strecuram în dormitor și vorbeam în șoaptă despre orice altceva decât despre problema reală; weekenduri în care Viorica îmi critica modul în care spăl geamurile sau gătesc ciorba.

Am început să mă simt invizibilă. Prietenele mele mă întrebau de ce nu facem un copil. Cum să aduc un copil într-o casă unde nici eu nu am loc? Cum să-i explic soacrei că nu vreau sfaturi despre orice, că nu vreau să-mi controleze viața?

Într-o seară, după o ceartă mocnită despre cine ar trebui să spele baia, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai suport! Simt că mă sufoc!

Mircea s-a uitat la mine ca la o străină:
— Ana, exagerezi. Mama nu vrea decât binele nostru.

— Binele nostru? Dar pe mine cine mă întreabă ce vreau?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Viorica plângând în bucătărie. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp.
— Ana, dacă nu-ți convine… poți pleca tu! mi-a spus printre suspine.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă și alți oameni trăiesc așa: captivi între promisiuni nerespectate și obligații familiale care devin lanțuri invizibile.

În lunile care au urmat, relația mea cu Mircea s-a răcit. Nu mai vorbeam decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic. Intimitatea noastră dispăruse complet. Într-o noapte l-am auzit plângând în baie. Nu am avut curajul să intru.

Am început să caut soluții: chirii imposibil de scumpe pentru salariul nostru; discuții cu psihologi care îmi spuneau că trebuie „să comunic mai mult”; prietene care mă sfătuiau să pun piciorul în prag sau să plec pur și simplu. Dar unde să plec? Unde să las zece ani de sacrificii?

Într-o duminică dimineață, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare de la Viorica. „Ana, îmi pare rău dacă te-am făcut să suferi. Nu știu unde aș putea merge. Mi-e frică de singurătate.” Am plâns citind-o. Pentru prima dată am văzut-o ca pe o femeie speriată, nu doar ca pe o soacră invazivă.

Dar tot nu pot trăi așa. Nu pot accepta ca viața mea să fie mereu la mâna altora.

Acum stau pe același balcon minuscul și mă întreb: câți dintre noi trăim prizonieri ai promisiunilor nerespectate? Câți avem curajul să cerem ceea ce merităm cu adevărat?

Oare voi găsi vreodată puterea să-mi recâștig libertatea? Sau voi rămâne aici, între pereții acestui apartament și ai propriei mele neputințe?