Când rugăciunea devine ultima speranță: Povestea mea și a Anei

— Nu, nu se poate! Nu așa trebuia să fie! am urlat în gând, în timp ce doctorul își cobora privirea spre podeaua rece a salonului. Ana, soția mea, stătea întinsă pe pat, cu ochii mari, umezi, încercând să-și ascundă teama. Mama ei, doamna Stanciu, se sprijinea de perete, cu mâinile strânse la piept, murmurând ceva printre buze. Eu? Eu simțeam că mă prăbușesc.

— Domnule Ionescu, îmi pare rău… e vorba de o formă agresivă de cancer. Trebuie să începem tratamentul imediat, altfel…

N-am mai auzit restul. Parcă totul se estompa în jurul meu. Am ieșit pe hol, cu pașii grei, și m-am sprijinit de pervazul ferestrei. Afară ningea liniștit, ca și cum lumea nu ar fi știut că viața mea tocmai se sfărâmase.

Nu am fost niciodată un om credincios. Tata mereu spunea că Dumnezeu e pentru cei slabi, iar eu am crescut cu ideea că trebuie să mă descurc singur. Dar acum… acum nu mai aveam niciun răspuns. Ana era totul pentru mine. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, când ea mi-a zâmbit pentru prima dată în biblioteca veche. De atunci, viața mea a avut sens.

În acea noapte, când am ajuns acasă, am găsit-o pe Ana plângând în tăcere. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— O să fie bine, i-am șoptit, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu-mi promite ceva ce nu poți controla, Mihai… Nu vreau să te văd suferind din cauza mea.

Am simțit cum mă strânge în piept. Nu știam ce să-i spun. Am stat acolo, în liniște, până când a adormit epuizată.

Zilele următoare au fost un coșmar. Spitalul devenise a doua noastră casă. Ana slăbea pe zi ce trece, iar tratamentele o făceau să-și piardă părul și zâmbetul. Mama ei venea zilnic cu supă caldă și icoane mici pe care le punea la capul patului. Eu mă enervam văzându-le.

— Crezi că o bucată de lemn o să o salveze? am izbucnit într-o zi.

— Nu știi niciodată de unde vine ajutorul, Mihai, mi-a răspuns doamna Stanciu blând.

Într-o seară, când Ana dormea, am ieșit afară și am început să plâng ca un copil. Nu mai puteam. M-am așezat pe treptele spitalului și am privit cerul negru. Atunci mi-am adus aminte de bunica mea, care mă învățase când eram mic să spun o rugăciune simplă: „Doamne, ai grijă de cei pe care îi iubesc.”

Am început să murmur acele cuvinte, rușinat de mine însumi. Nu credeam că va schimba ceva, dar nu mai aveam nimic de pierdut.

În zilele care au urmat, am continuat să mă rog în fiecare seară. Nu știu dacă era credință sau doar disperare. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să fiu mai calm lângă Ana, să-i spun povești din copilărie și să râdem împreună de prostiile mele din liceu.

Odată, când i-am povestit cum am spart geamul vecinului cu mingea și am fugit ca un laș, Ana a râs atât de tare încât a uitat pentru câteva minute de durere.

— Vezi? Tot tu mă faci să râd chiar și acum… mi-a spus ea cu ochii strălucind.

Tratamentul era greu, dar Ana a început să răspundă mai bine decât se așteptau medicii. Doctorul Popescu ne-a spus într-o zi:

— Nu vreau să vă dau speranțe false, dar rezultatele sunt peste așteptări.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe umeri. În acea seară am mers la biserica din cartier și am aprins o lumânare pentru prima dată după mulți ani. M-am rugat din nou, de data asta cu recunoștință.

Dar nu totul era roz. Tata a venit într-o zi la spital și m-a tras deoparte:

— Mihai, nu te mai prosti cu rugăciunile astea! Trebuie să fii realist! Să te ocupi de acte, de bani…

— Tată, nu pot controla totul! Dacă rugăciunea mă ajută să nu cedez, ce rău fac?

— Ești slab! Noi nu suntem așa!

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că nu mai vreau să-i urmez drumul. Am ales să cred în ceva mai mare decât mine.

Lupta Anei a durat luni de zile. Au fost momente când am crezut că o pierd. Într-o noapte, când febra nu-i scădea deloc și medicii păreau neputincioși, m-am prăbușit lângă patul ei și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, dacă exiști cu adevărat, nu-mi lua soția! Ia-mă pe mine dacă trebuie!

Nu știu dacă Dumnezeu m-a auzit sau dacă pur și simplu medicina și voința Anei au făcut minuni. Dar dimineața următoare febra i-a scăzut brusc. Doctorii au fost uimiți.

După un an lung și greu, Ana a intrat în remisie. Ne-am întors acasă schimbați pentru totdeauna. Eu nu sunt un sfânt și nici nu merg la biserică în fiecare duminică. Dar știu că atunci când nu mai ai nimic altceva, speranța și rugăciunea pot fi singurele lucruri care te țin pe linia de plutire.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trebuie să ajungem la marginea prăpastiei ca să descoperim ce contează cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați pierde tot ce iubiți într-o clipă?