Când S-a Prăbușit Lumea Mea: Povestea Anei între Întuneric și Lumină

— Ana, trebuie să vorbim. Vocea lui Gabi era rece, aproape străină, în timp ce stătea rezemat de tocul ușii, cu mâinile încrucișate la piept. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum inima mi se strânge. În bucătăria noastră mică din cartierul Militari, timpul părea să stea pe loc.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— Nu te mai iubesc, Ana. Nu mai pot. Plec.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece de noiembrie. Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se destramă într-o clipă. Nu am plâns. Nu atunci. Am mers în dormitor, am luat o geantă și am început să-mi adun câteva haine. Gabi nu a spus nimic. Doar m-a privit cu ochii goi, ca și cum eram o străină.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului, mi-am sunat sora, pe Irina.

— Ana? Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

— Gabi… a spus că nu mă mai iubește. Plec de acasă.

Irina a tăcut o clipă, apoi mi-a zis să vin la ea. Am mers pe jos până la stația de tramvai, cu pași grei, printre blocurile cenușii și luminile chioare ale orașului. În tramvai, oamenii păreau absenți, fiecare pierdut în propriile gânduri. M-am întrebat dacă cineva poate vedea cât de sfâșiată sunt pe dinăuntru.

La Irina acasă era cald și mirosea a supă de pui. Nepoata mea, Mara, s-a uitat la mine cu ochi mari și curioși.

— Mami, de ce plânge mătușa Ana?

Irina m-a tras deoparte și m-a îmbrățișat strâns.

— O să fie bine, Ana. O să vezi.

Dar nu a fost bine. Zilele au trecut greu. Am încercat să-mi găsesc un rost: am început să caut chirie, să aplic pentru un nou job — cel vechi nu-mi mai aducea nicio bucurie. Fiecare dimineață era o luptă cu mine însămi să mă ridic din pat.

Mama mă suna zilnic.

— Ana, nu vrei să vii acasă la Ploiești? Poate aici îți revii…

— Nu pot, mamă. Trebuie să rămân aici, să-mi găsesc drumul.

Adevărul era că nu voiam ca ai mei să mă vadă atât de slabă. Tata nici nu știa cum să reacționeze; el credea că totul se rezolvă cu muncă și răbdare.

Într-o seară, după ce am primit un refuz la un interviu de angajare, am izbucnit în plâns pe balconul Irinei. Mara a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Mătușa Ana, dacă vrei, poți dormi cu mine la noapte. Să nu mai fii tristă.

Am zâmbit printre lacrimi. Copiii simt totul atât de simplu și sincer.

Într-o zi am primit un mesaj de la Gabi: „Sper că ești bine.” Atât. Niciun regret, nicio explicație. Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar am șters mesajul și am aruncat telefonul pe pat.

Irina încerca să mă scoată din casă:

— Hai la film! Hai la o cafea! Dar eu refuzam mereu. Mă simțeam ca o umbră care nu-și găsește locul nicăieri.

Într-o duminică am mers la biserică cu mama. Preotul vorbea despre iertare și despre cum Dumnezeu ne dă încercări ca să ne descoperim adevărata putere. Am plâns tot timpul slujbei. Mama m-a ținut de mână și mi-a șoptit:

— Ana, viața merge înainte. Nu lăsa durerea să te schimbe în rău.

Am început terapia la insistențele Irinei. Prima ședință a fost un chin — nu știam ce să spun sau cum să-mi pun sufletul pe tavă unei străine.

— Ana, ce simți acum? m-a întrebat psiholoaga, doamna Popescu.

— Nimic… sau poate prea mult ca să pot exprima.

Am vorbit despre copilăria mea, despre fricile mele — că nu sunt suficient de bună, că nu merit iubire adevărată. Am realizat cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să fiu „soția perfectă”.

După câteva luni am găsit un apartament mic în Drumul Taberei și un job nou la o editură micuță. Colegii erau prietenoși, dar eu încă purtam în mine o tristețe greu de ascuns.

Într-o zi, la birou, colega mea Alina m-a invitat la o piesă de teatru:

— Hai cu noi diseară! Poate te mai destinzi puțin.

Am acceptat fără prea mult entuziasm. Dar în seara aceea am râs pentru prima dată după mult timp. Am simțit că poate există speranță.

Cu timpul am început să ies mai des cu Alina și prietenii ei. Am cunoscut oameni noi — printre ei era și Vlad, un tip tăcut care lucra la o agenție de publicitate. Nu era nimic romantic între noi, dar discuțiile cu el mă făceau să mă simt văzută și ascultată.

Într-o seară am primit un telefon de la Gabi:

— Ana… putem vorbi?

Vocea lui era nesigură pentru prima dată după mult timp.

— Despre ce?

— Despre noi… despre ce s-a întâmplat.

Am acceptat să ne vedem într-o cafenea unde obișnuiam să mergem împreună. Gabi părea obosit și mai bătrân cu zece ani.

— Îmi pare rău pentru tot… N-am știut cum să-ți spun că mă simt pierdut… Nu e vina ta.

L-am privit fără ură sau dorință de răzbunare. Doar cu tristețe pentru tot ce am pierdut amândoi.

— Poate că fiecare dintre noi avea nevoie să se regăsească singur…

Am plecat de acolo cu sufletul puțin mai ușor. Nu era împăcare sau reîntoarcere — era doar acceptare.

Astăzi încă învăț să trăiesc cu mine însămi. Seara aprind o lumânare pe balcon și privesc cerul peste blocuri. Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu inima frântă și totuși zâmbim în fiecare zi? Poate că puterea adevărată stă în a merge mai departe chiar și atunci când lumea ta s-a prăbușit.