Când soacra devine centrul universului meu: între datorie și libertate în familia mea românească

— Irina, ai pus sare în ciorbă? Nu simt nimic! vocea Elenei răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc, încercând să-mi domolesc bătăile inimii. De când soacra mea s-a mutat la noi, casa noastră nu mai e a mea. Nici măcar nu mai știu dacă vreau să fie.

Radu, soțul meu, intră pe ușă exact în acel moment. Își aruncă geaca pe scaun și mă privește fugar, evitând să se uite la mine. — Ce-ai pățit? întreabă Elena, cu ochii la el, dar privirea îi alunecă spre mine. — Nimic, mamă. Sunt obosit, răspunde el, și se așază la masă fără să spună altceva.

Mă simt invizibilă. De luni bune, de când Elena a rămas văduvă și s-a îmbolnăvit de inimă, Radu a insistat să o aducem la noi. „E mama mea, Irina! Nu pot s-o las singură!” Am înțeles. Am acceptat. Dar nimeni nu m-a întrebat dacă pot eu să trăiesc cu ea.

La început am încercat să fiu răbdătoare. Să-i gătesc ce-i place, să-i ascult poveștile despre tinerețea ei la țară, să-i alin dorul de bărbatul pierdut. Dar încet-încet, Elena a început să-și bage nasul peste tot: în hainele mele, în felul cum îmi cresc copilul, în relația cu Radu. „Pe vremea mea nu se făcea așa!” „Nu-l lăsa pe Vlad atâta la televizor!” „Radu nu mănâncă niciodată destul!”

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am încercat să vorbesc cu Radu.
— Nu mai pot, i-am spus cu voce joasă. Simt că nu mai am aer.
El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd.
— E mama! Ce vrei să fac? S-o dau afară?
— Nu, dar… nici nu mai suntem noi. Nu mai avem intimitate, nu mai vorbim decât despre ea.
— Exagerezi. Ești egoistă.

Cuvântul ăsta m-a lovit ca o palmă. Egoistă? Pentru că vreau să-mi trăiesc viața? Pentru că vreau să-mi țin soțul de mână fără să simt ochii Elenei pe noi?

Zilele au început să semene una cu alta: dimineața pregăteam micul dejun pentru toți, apoi o ajutam pe Elena cu pastilele și îi ascultam nemulțumirile despre vecini sau vreme. După-amiaza mă ocupam de Vlad și încercam să lucrez de acasă, dar mereu apărea ceva: „Irina, vino puțin!” „Irina, unde mi-ai pus eșarfa?”

Seara, când Radu venea acasă, era prea obosit sau prea absent ca să mă vadă. Îl simțeam tot mai departe. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui, Simona:
— Irina nu mai are răbdare… Nu știu ce să fac.
Am simțit un nod în gât. Nici măcar nu mă întrebase ce simt cu adevărat.

Într-o duminică, când Vlad a venit plângând că Elena l-a certat pentru că a vărsat apă pe covor, am izbucnit:
— Ajunge! Nu mai pot! Elena s-a uitat la mine șocată.
— Cum vorbești tu așa? Eu am crescut trei copii singură!
— Și eu vreau să-mi cresc copilul cum cred eu! Vreau să am liniște în casa mea!
Radu a intervenit imediat:
— Irina! Nu te mai răsti la mama!
Am ieșit din cameră plângând. M-am dus în baie și m-am privit în oglindă: cine sunt eu acum? O femeie care trăiește pentru ceilalți și nu mai știe ce vrea?

În zilele următoare am încercat să evit conflictele. Am mers ca pe coji de ouă prin casă. Dar tensiunea creștea. Într-o seară, după ce Vlad a adormit și Elena era la televizor, am stat cu Radu în bucătărie.
— Nu mai pot trăi așa, i-am spus încet.
— Ce vrei să fac? S-o duc la azil? S-o las singură?
— Nu știu… Dar nu mai suntem o familie. Suntem trei străini sub același acoperiș.
Radu a tăcut mult timp.
— Poate ar trebui să mergi tu la mama ta câteva zile…
M-am uitat la el nevenindu-mi să cred.
— Să plec eu? Din casa mea?
A dat din umeri.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am plâns tot ce nu plânsesem luni întregi. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Fata mea, sacrificiul e bun până la un punct. Dar dacă te pierzi pe tine însăți, nu mai e sacrificiu, e renunțare.

M-am întors acasă hotărâtă să pun limite. I-am spus lui Radu că avem nevoie de ajutor: poate o femeie care să stea cu Elena câteva ore pe zi; poate Simona să vină mai des; poate chiar Elena ar putea merge la sora ei din provincie pentru o perioadă.
Radu a fost reticent la început, dar când a văzut cât de rău mi-e, a acceptat să discutăm cu toții.

Nu a fost ușor. Elena s-a simțit rănită; Radu s-a simțit prins între două focuri; Vlad era confuz. Dar încet-încet am reușit să găsim un echilibru fragil: am început să am din nou timp pentru mine, pentru copilul meu și chiar pentru Radu.

Totuși, rana rămâne. Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la fericire?