Când tata a apărut cu valiza la ușă: Povara tăcerii dintre noi

— Ce faci aici, tata? am întrebat, cu mâna pe clanță, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Era trecut de ora nouă seara, ploua mărunt, iar pe palier mirosea a umezeală și a vechi. Tata stătea în fața ușii mele cu două valize mari și un sac de rafie legat cu sfoară. Avea ochii roșii și obrajii brăzdați de apă sau poate de lacrimi — nu-mi puteam da seama.

— Am venit… să stau la tine o vreme, a spus el, evitându-mi privirea. Am vândut casa.

M-am blocat. Nu-mi venea să cred ce aud. Tata nu era genul care să facă gesturi impulsive. Sau cel puțin așa credeam eu. Între noi nu mai fusese o conversație adevărată de ani buni. După ce mama a murit, ne-am îndepărtat tot mai mult. El s-a închis în tăcerea lui, eu în viața mea complicată cu doi copii mici și un soț mereu obosit.

— Cum adică ai vândut casa? De ce nu mi-ai spus nimic?

A ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost ceva firesc.

— Nu mai avea rost să stau acolo singur. Și… nu voiam să te deranjez cu problemele mele.

Am simțit cum mă năpădesc furia și neputința. Cum să nu mă deranjeze? Cum să vină la mine fără niciun avertisment, cu tot trecutul lui împachetat în saci și valize?

L-am poftit înăuntru, deși tot corpul meu striga „nu”. Copiii dormeau deja, iar soțul meu, Radu, citea pe canapea. Când l-a văzut pe tata, a ridicat sprâncenele mirat.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata… vine să stea la noi o perioadă, am spus printre dinți.

Radu nu a zis nimic atunci, dar privirea lui mi-a spus totul: „Nu avem loc, nu avem timp, nu avem răbdare.”

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot perpelit, încercând să înțeleg cum am ajuns aici. Tata fusese mereu un om mândru, rezervat, aproape rece. Nu știa să spună „te iubesc”, dar îmi aducea mereu mere din grădină sau îmi repara bicicleta când eram mică. După ce mama s-a stins de cancer, el s-a retras complet. Nu mai venea la mesele de Crăciun, nu răspundea la telefon decât rar și monosilabic.

A doua zi dimineață, copiii au fost încântați să-l vadă pe bunicul lor. Pentru ei era o noutate — bunicul cel misterios care apărea doar în poze vechi sau la telefon.

— Bunicule, tu stai cu noi acum? a întrebat Ilinca, fetița mea de șase ani.

Tata a zâmbit stângaci.

— Da, puiule. O vreme.

Am încercat să mă port normal, dar tensiunea plutea în aer. Radu a plecat devreme la serviciu, fără să spună prea multe. Eu am rămas acasă cu tata și copiii. În timp ce pregăteam micul dejun, l-am întrebat din nou:

— De ce ai făcut asta fără să-mi spui?

A oftat adânc.

— Nu știu… Poate că mi-a fost rușine. Poate că n-am vrut să te împovărez. Sau poate că… nici eu nu mai știu cine sunt fără casa aia.

M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de bătrân părea brusc. Când eram mică, tata era stâlpul casei — puternic, sigur pe el, uneori prea dur. Acum părea mic și pierdut.

Zilele au trecut greu. Tata nu se adapta deloc la viața noastră agitată. Se trezea devreme și făcea cafeaua prea tare. Își aranja lucrurile obsesiv în camera de oaspeți și nu suporta gălăgia copiilor. Eu eram prinsă între nevoile lui și ale familiei mele.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu mi-a spus:

— Nu putem continua așa. Tata tău e aici, dar parcă nici nu există pentru noi. Nu vorbește cu nimeni, nu ajută cu nimic… Și tu ești tot mai tensionată.

Am izbucnit în plâns.

— Ce vrei să fac? Să-l dau afară? E tatăl meu!

Radu m-a luat în brațe.

— Nu zic asta… Dar trebuie să vorbiți. Să-i spui ce simți. Să-l întrebi ce vrea cu adevărat.

A doua zi am găsit curajul să-l confrunt pe tata.

— Tata, de ce ai venit cu adevărat aici? Ce vrei de la mine?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Am greșit mult față de tine… față de mama ta… Am crezut că pot trăi singur cu amintirile mele, dar m-au sufocat. Am vândut casa pentru că nu mai suportam singurătatea. Și pentru că… voiam să încerc să repar ceva între noi.

M-au podidit lacrimile. Toată viața am așteptat ca tata să spună ceva de genul ăsta — că îi pasă, că îi pare rău.

— Dar de ce n-ai spus nimic până acum?

— Pentru că n-am știut cum… Pentru că am crescut într-o lume unde bărbații nu-și arată sentimentele.

Am stat mult timp amândoi în tăcere. Apoi l-am îmbrățișat pentru prima dată după ani întregi.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim o familie „normală”. Dar știu că tăcerea dintre noi a început să se spargă — încet, dureros, dar real.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de tăceri care dor mai tare decât orice ceartă? Oare câți părinți și copii ar putea să se regăsească dacă ar avea curajul să vorbească sincer?