Când vecinătatea îți arată adevărata față: Povestea Mariei și a lui Jozef din București

— Jozef, vino repede! Uită-te ce am găsit la poartă! Glasul mi-a tremurat, iar inima bătea nebunește. În mâna stângă țineam un bilet mototolit, scris cu pixul pe o hârtie ieftină. „Plecați de aici! Nu sunteți ca noi. Stricați cartierul!” Am simțit cum mi se taie picioarele. Jozef a venit în fugă, încă în halatul de casă, cu ochii mijiți de somn. A citit biletul și a rămas mut. — Cine ar putea să ne facă una ca asta? Nu aveam niciun răspuns. Ne mutasem în Ružinov, o zonă liniștită din București, cu speranța că vom găsi liniștea după ani de chirii și mutări. Casa noastră era mică, dar cochetă, cu flori la ferestre și gard vopsit proaspăt. Ne-am străduit să ne integrăm: am salutat mereu vecinii, am dus prăjituri la doamna Stancu când a fost bolnavă, l-am ajutat pe domnul Ilie să-și care mobila. Și totuși, cineva ne ura. În acea dimineață, am simțit că tot ce am construit se năruie. M-am închis în bucătărie și am plâns în hohote. Jozef încerca să mă liniștească, dar îl vedeam cât de rănit era și el. — Maria, nu trebuie să le dăm satisfacție. Poate e doar cineva frustrat… Dar nu era doar atât. În zilele următoare, am observat priviri reci pe stradă, șoapte când treceam pe lângă grupuri de vecini. Odată, când am ieșit cu gunoiul, am auzit-o pe doamna Popescu spunând: — Uite-i și pe ăștia… Au venit să ne strice liniștea! M-am simțit ca o străină în propria casă. Într-o seară, Jozef a venit acasă abătut. La serviciu i se spusese că „poate ar fi mai bine să nu se implice prea mult în discuțiile despre cartier”. Era clar: cineva răspândise zvonuri despre noi. — Maria, nu mai pot. Mă simt vinovat că te-am adus aici… — Nu e vina ta! Am vrut doar să avem un loc al nostru… Tensiunea dintre noi creștea. Nu mai vorbeam decât despre bilet, despre priviri, despre șoapte. Nu mai dormeam nopțile. Mă gândeam dacă nu ar trebui să plecăm. Dar unde? Și de ce să fugim? Într-o dimineață, am găsit la poartă un coș cu mere și un bilet: „Nu toți suntem la fel. Suntem bucuroși că sunteți aici.” Semnat: Familia Ionescu, de la numărul 12. Am izbucnit în plâns de ușurare. Poate nu toată lumea ne ura… A doua zi, la piață, m-a oprit doamna Stancu: — Maria dragă, să nu bagi în seamă răutățile! Să vii pe la mine la cafea… Încet-încet, au început să apară mici gesturi de solidaritate: domnul Ilie m-a ajutat să repar poarta, copiii vecinilor au venit să se joace în curte cu nepoțica noastră când venea în vizită. Dar răutatea nu dispăruse complet. Într-o seară, am găsit iar un bilet: „Nu vă bucurați prea tare! Nu sunteți doriți aici!” De data asta nu am mai plâns. Am ieșit afară și am strigat cât am putut: — Cine are ceva de spus, să vină să-mi spună în față! Nu plec nicăieri! Vecinii s-au uitat pe fereastră, unii s-au ascuns după perdele. Dar nimeni nu a ieșit. Jozef m-a luat în brațe și pentru prima dată după mult timp am simțit că nu mai sunt singură. În zilele următoare, am început să vorbim mai mult cu cei care ne susțineau. Am organizat o mică petrecere în curte și am invitat toți vecinii. Au venit doar câțiva, dar atmosfera a fost caldă și sinceră. Am povestit despre copilăria mea din Moldova, despre cum Jozef a venit din Ardeal pentru mine, despre visurile noastre simple: o casă mică și liniște. — Maria, nu-i lăsa pe cei răi să-ți fure bucuria! mi-a spus doamna Stancu la finalul serii. — Nu o să-i las… dar doare tare… Am realizat atunci cât de ușor pot oamenii să rănească fără motiv și cât de greu e să vindeci astfel de răni. Dar tot atunci am văzut și cât de mult contează sprijinul celor buni – uneori e nevoie doar de un gest mic ca să-ți recapeți speranța. Acum mă uit la casa noastră și mă întreb: oare cât de mult ne definesc privirile celorlalți? Oare cât curaj trebuie să ai ca să rămâi acolo unde simți că nu ești dorit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?