Casa care nu mă mai recunoaște

— Tata, nu mai merge așa. Trebuie să înțelegi că nu mai avem loc pentru toți aici! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Mâinile îmi tremurau pe cana veche, cu toarta ciobită, pe care Maria mi-o dăruise la aniversarea noastră de 30 de ani. Mă uitam la Irina și nu o recunoșteam. Parcă nu mai era fata aceea care venea plângând la mine când îi spărgea cineva jucăria preferată.

— Irina, eu nu pot să plec de aici. Aici am trăit cu mama ta, aici am crescut-o pe tine… Cum să las totul?

Ea a oftat adânc și și-a strâns palmele pe masă, încercând să-și ascundă nervozitatea.

— Tata, nu e vorba doar de noi. Copiii au nevoie de spațiu, tu ai nevoie de îngrijire… Nu mai poți să te descurci singur. Știi bine că de când ai căzut pe scări, stau cu inima cât un purice.

M-am ridicat încet și am privit pe geam. Ploua mărunt, iar cireșul din curte părea și el trist. Mi-am amintit cum Maria îmi spunea mereu: „Să nu lași casa asta să se stingă, Gheorghe.”

— Irina, dacă mă duci la azil, mă omori cu zilele. Aici e viața mea.

Ea s-a ridicat brusc și a început să strângă vesela cu mișcări repezi.

— Nu vreau să te rănesc, dar nici nu pot să te las singur! Eu și Vlad abia ne descurcăm cu serviciul și copiii… Știi cât de greu e?

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei mele. Parcă totul devenise străin. Am ieșit pe verandă, sub streașina care picura apă rece pe umerii mei. M-am așezat pe banca veche și am închis ochii. Am auzit pași în spatele meu.

— Tata… — vocea Irinei era mai blândă acum — Nu vreau să crezi că te dau afară. Dar nu mai pot… Nu mai pot!

Am simțit o lacrimă caldă pe obraz. Nu știam dacă e a mea sau a ei.

În zilele următoare, discuțiile s-au repetat. Vlad încerca să fie diplomat:

— Dom’ Gheorghe, acolo ai avea oameni care să te ajute mereu. Și noi venim des…

Dar eu vedeam doar pereți goi și fețe străine. Prietenii mei din tinerețe erau ori plecați, ori nu mai erau deloc. Singura mea companie era poza Mariei de pe noptieră.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Tata, nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să te țin aici și să te văd cum te stingi.

Am luat-o în brațe, așa cum făceam când era mică.

— Fata mea… Eu nu vreau decât să rămân acasă. Să mor aici, unde am iubit și am trăit.

A doua zi, au venit asistentele sociale. Au vorbit frumos, mi-au arătat poze cu camere luminoase și grădini îngrijite. Dar eu vedeam doar uși încuiate și miros de dezinfectant.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins fiecare obiect: vaza spartă de la Maria, tabloul cu munții Bucegi pictat de mine când eram tânăr, păturica croșetată de mama. Fiecare lucru avea o poveste.

În ziua mutării, Irina a venit cu copiii. Au încercat să mă înveselească:

— Bunicule, acolo ai să ai mulți prieteni! — a spus Andreea, nepoata mea cea mică.

Am zâmbit forțat. Am urcat în mașină cu sufletul gol. Pe drum, Irina a tăcut. Doar la final mi-a spus:

— Îmi pare rău, tata…

La azil m-au întâmpinat cu zâmbete largi și promisiuni de activități interesante. Dar în prima noapte am plâns ca un copil. Camera era curată, dar rece. Am scos poza Mariei din valiză și am pus-o pe noptieră.

Zilele au trecut greu. Unii bătrâni vorbeau singuri, alții priveau în gol ore întregi. Doar domnul Ilie mai glumea din când în când:

— Ce-ai pățit, Gheorghe? Ți-e dor de casă?

— Mi-e dor de viața mea…

Irina venea o dată pe săptămână. De fiecare dată pleca grăbită, cu ochii roșii.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la ea:

„Tata, știu că suferi. Și eu sufăr. Poate n-am făcut ce trebuia… Poate n-am găsit altă cale.”

Am plâns mult atunci. Nu pentru mine, ci pentru ea — pentru că știam că poartă povara deciziei în fiecare zi.

Acum stau la fereastra camerei mele străine și mă întreb: oare chiar nu mai e loc pentru bătrâni în casele copiilor lor? Sau ne pierdem unii pe alții din cauza grabei și a fricii? Ce aș fi făcut eu dacă Maria ar fi fost încă aici?