Casa care nu ne-a fost niciodată dată: O mamă între speranță și neîncredere

— Nu pot să cred, Ana! Cum să fie casa pe numele mamei lui Vlad? Am simțit cum sângele mi se urcă la cap, iar mâinile îmi tremurau pe ceașca de ceai. Fiica mea, cu ochii înroșiți de oboseală și grijă, încerca să mă liniștească, dar eu nu puteam să tac.

— Mamă, te rog, nu începe… Vlad a zis că așa e mai sigur, că mama lui ne ajută cu avansul și…

— Și tu crezi asta? Ana, tu ești însărcinată, ai deja un copil mic, iar el vrea să pună casa pe numele altei femei? Nu vezi că nu e drept?

Mi-am dat seama că vocea mea era prea ascuțită, dar nu mă puteam opri. În mintea mea, toate fricile și neîncrederea se amestecau cu amintirile copilăriei Anei, cu promisiunile pe care i le făcusem că voi fi mereu lângă ea. Dar acum, când avea cea mai mare nevoie de mine, simțeam că nu pot face nimic.

Ana a oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea. Și-a pus mâna peste a mea, încercând să mă calmeze.

— Mamă, nu vreau să mă cert cu tine. Vlad zice că e doar o formalitate. Mama lui are bani, ne ajută, și…

— Și dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva? Dacă vă certați? Dacă rămâi singură cu doi copii și fără casă?

Am văzut cum i se strânge fața de durere. Știam că nu vrea să audă asta, dar nu puteam să tac. În adâncul sufletului meu, mă temeam că o pierd. Că, încet-încet, fiica mea se îndepărtează de mine, că nu mai are încredere în sfaturile mele. Și totuși, nu puteam să nu-i spun adevărul așa cum îl vedeam eu.

— Maria, nu te mai agita atâta, mi-a spus soțul meu, Ion, când a intrat în sufragerie. Lasă-i pe tineri să-și facă viața lor. Noi am trecut prin destule, nu-i așa?

L-am privit cu furie. El mereu a fost mai reținut, mai împăciuitor. Dar eu nu puteam să stau deoparte. Nu când era vorba de Ana, de nepoții mei, de viitorul lor.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu Vlad. L-am invitat la noi la masă, am încercat să-l privesc în ochi și să-i citesc intențiile. Era politicos, atent, dar simțeam că ascunde ceva. Sau poate doar îmi proiectam propriile temeri asupra lui. La desert, am îndrăznit:

— Vlad, tu chiar crezi că e bine să fie casa pe numele mamei tale?

A zâmbit strâmb și a dat din umeri:

— Doamna Maria, mama ne ajută cu banii. E normal să fie și ea implicată. Oricum, noi o să locuim acolo, nu ea.

— Dar Ana? Nu ar trebui să fie și ea protejată?

A evitat să răspundă direct. Am simțit cum mă cuprinde un val de neputință. Am crescut într-o familie unde bărbatul avea mereu ultimul cuvânt, dar am sperat că pentru fiica mea va fi altfel. Că va avea curajul să ceară ce i se cuvine.

Seara, după ce au plecat, m-am prăbușit pe pat și am plâns în tăcere. Ion a venit lângă mine și m-a mângâiat pe păr.

— O să fie bine, Maria. Ana e puternică. Dacă nu merge, se întoarce acasă.

— Dar nu vreau să se întoarcă acasă cu doi copii și fără nimic! Nu vreau să sufere așa cum am suferit eu!

Am simțit cum trecutul mă apasă. Tata a băut toată viața și mama a rămas cu noi pe drumuri. Am jurat că fiica mea nu va trece prin asta. Dar poate că tocmai dorința mea de a o proteja o rănește acum.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, Vlad s-a supărat că i-am zis de casă. Zice că nu am încredere în el. Că îl pun între mine și familia lui.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am îmbrățișat-o strâns și am încercat să-i șterg lacrimile.

— Ana, nu e vina ta. E normal să vrei siguranță pentru tine și copii. Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți vinovată pentru asta.

— Dar dacă îl pierd? Dacă mă lasă?

Am rămas fără cuvinte. Știam că nu pot decide în locul ei. Că trebuie să-și trăiască propriile greșeli și să-și găsească drumul. Dar cât de greu e să stai pe margine și să privești cum copilul tău se luptă cu viața?

În zilele următoare, tensiunea a crescut între Ana și Vlad. Mama lui Vlad a venit la ei acasă și i-a spus Anei că „așa se face în familie”, că „bărbatul știe mai bine”. Ana a venit din nou la mine, sfâșiată între două lumi: loialitatea față de soț și frica de a nu rămâne fără nimic.

— Mamă, dacă accept, poate totul va fi bine. Dacă nu accept, poate Vlad mă părăsește. Ce să fac?

Am privit-o și am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o aveam și eu la vârsta ei. I-am spus doar atât:

— Fii sinceră cu tine. Nu lăsa frica să-ți conducă viața. Și orice ar fi, eu sunt aici.

A trecut o lună de la acea discuție. Ana a acceptat până la urmă ca casa să fie pe numele soacrei. S-a născut și cel de-al doilea copil, o fetiță frumoasă ca o rază de soare. Dar între ea și Vlad s-a așternut o răceală pe care niciun zâmbet de copil nu o poate încălzi. Eu vin des la ei, îi ajut cu copiii, dar simt că nu mai pot schimba nimic.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria unei mame și unde începe viața copilului ei? Oare am făcut bine că am insistat? Sau ar fi trebuit să tac și să o las să-și urmeze inima?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde se oprește grija și începe neîncrederea?