Casa copilăriei noastre: între amintiri și trădare

— Ori vindem casa, ori nu mai suntem familie, a spus Ioana, cu vocea tăioasă, privindu-mă de parcă eram o străină. Nici nu apucasem să-mi scot pantofii uzi, că deja simțeam cum mi se taie respirația. Cheile mi-au căzut din mână pe covorul vechi din hol, același pe care alergam când eram mici, jucându-ne de-a v-ați ascunselea.

Am rămas nemișcată, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Ioana stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece. Nu mai era sora mea cu care împărțeam dulciurile la colțul blocului sau cu care plângeam când tata ridica vocea. Era o femeie hotărâtă, străină, care îmi cerea să renunț la singurul lucru care mă mai lega de părinții noștri.

— Ioana, nu putem… Nu pot să vând casa asta. E tot ce ne-a rămas de la ei. Cum poți să spui așa ceva? am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

— Nu mai avem bani să o întreținem! Tu stai la București, eu aici, la Bacău, și totul cade pe mine. Facturi, reparații… Și pentru ce? Să vin o dată pe lună să aerisesc camerele goale? Nu mai pot! Ori vindem, ori fiecare pe drumul lui!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa asta nu era doar niște ziduri și acoperiș. Era mirosul de cozonac al mamei de Crăciun, era râsul nostru în curte, era vocea tatălui care ne chema la masă. Cum să renunț la toate astea?

— Știi bine că nu e vorba doar de bani, Ioana. Tu vrei să scapi de trecut. Dar eu… eu nu pot. Dacă vindem casa, e ca și cum i-am îngropa a doua oară pe mama și tata.

Ioana a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul vechi din bucătărie. S-a uitat la mine cu ochii umezi, dar încăpățânați.

— Nu e corect să mă lași doar pe mine cu totul. Tu ai viața ta acolo, eu am rămas aici cu toate problemele. Știi cât m-am chinuit iarna trecută când s-a spart țeava la baie? Nici nu ai răspuns la telefon atunci!

M-am simțit vinovată. Da, eram prinsă cu serviciul, cu copiii mei, cu grijile zilnice din București. Dar poate că am fugit și eu de trecutul nostru, lăsând-o pe Ioana să poarte singură greutatea amintirilor și a responsabilităților.

— Poate ai dreptate… Poate am fost egoistă. Dar nu pot să decid așa, peste noapte. Dă-mi timp să mă gândesc.

— Nu mai avem timp! Mâine vine agentul imobiliar să vadă casa. Dacă nu ești de acord, mă ocup singură de tot! a spus Ioana răstit.

Am ieșit în curte, sub ploaia rece de aprilie. M-am așezat pe banca veche de sub nuc și am privit spre ferestrele luminate ale casei. Parcă vedeam silueta mamei gătind în bucătărie și auzeam râsetele noastre din copilărie.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am răscolit cutii cu fotografii vechi, scrisori de la tata din armată, desenele noastre stângace din școală. Fiecare colțișor al casei avea o poveste: camera unde am făcut varicelă împreună, podul unde ne ascundeam cadourile de Crăciun, grădina unde tata ne învăța să plantăm roșii.

Dimineața m-a găsit obosită și împietrită de durere. Ioana era deja trează, făcea cafea și vorbea la telefon cu agentul imobiliar.

— Te-ai hotărât? m-a întrebat fără să mă privească.

— Nu pot… Nu pot să semnez nimic azi. Trebuie să găsim altă soluție.

— Nu există altă soluție! Eu nu mai pot! Dacă nu vrei să fii parte din decizie, atunci mă ocup eu!

A izbucnit în plâns și a trântit cana pe masă. Am încercat să o îmbrățișez, dar m-a respins.

— Tu nu înțelegi! Pentru tine casa asta e un muzeu al amintirilor frumoase. Pentru mine e o povară! E frig aici, miroase a mucegai și fiecare colț îmi amintește cât de singură sunt acum!

M-am retras în camera noastră din copilărie și am privit pe fereastră cum agentul imobiliar intra în curte. M-am simțit trădată și vinovată în același timp. Oare chiar eram atât de egoistă? Sau Ioana era prea grăbită să rupă legătura cu trecutul?

Seara, după ce agentul a plecat și liniștea s-a lăsat peste casă ca o pătură grea, am încercat din nou să vorbesc cu Ioana.

— Poate putem închiria casa… Sau să o renovăm împreună și să venim aici cu copiii noștri vara…

— Nu vreau! Eu vreau să scap! Să pot începe o viață nouă fără umbrele astea! Dacă tu nu poți înțelege asta, atunci… atunci nu mai avem ce discuta!

A doua zi dimineață am găsit-o făcând bagajele. Mi-a lăsat cheile pe masă și a plecat fără să se uite înapoi.

Am rămas singură în casa copilăriei noastre, cu ecoul pașilor ei răsunând în holul gol. Am plâns ore întregi printre cutii cu amintiri și pereți care păstrau încă mirosul mamei.

Acum stau pe banca din curte și mă întreb: merită să păstrezi ceva ce te leagă de trecut dacă asta te rupe de cei vii? Oare sângele chiar e mai gros decât banii sau uneori trebuie să alegem între inimă și rațiune?