Casa din Strada Salcâmilor: Povara unui Secret de Familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu sabia asta deasupra capului! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile vechi ale casei din Strada Salcâmilor. Vlad, soțul meu, stătea cu capul plecat, strângând nervos mânerul ceștii de cafea. În camera alăturată, Ilinca, fetița noastră de șase ani, desena fluturi pe o foaie mototolită.

— Te rog, Ana, încearcă să o înțelegi pe mama… E casa ei, până la urmă, a murmurat el, evitându-mi privirea.

— Casa ei? Vlad, tu chiar crezi asta? Am crescut aici împreună, am renovat fiecare colț cu mâinile noastre! Și-acum Mariana vrea să ne dea afară ca pe niște străini?

Nu era prima dată când aveam această discuție. Mariana, soacra mea, era o femeie rece și calculată. De când murise socrul meu, ea părea să-și fi găsit alinarea doar în controlul absolut asupra vieților noastre. Nimic nu era destul de bun pentru ea: nici felul în care găteam, nici cum îmi creșteam copilul, nici măcar cum îmi aranjam părul.

În acea seară, Mariana a intrat fără să bată. Avea privirea aceea tăioasă care mă făcea să mă simt mică și neputincioasă.

— Ana, trebuie să vorbim. Am decis: vreau să vând casa. Aveți două luni să vă găsiți altceva.

Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad a încercat să protesteze, dar Mariana l-a redus la tăcere dintr-o privire.

— Nu ești tu stăpâna aici! am izbucnit eu, fără să-mi dau seama că vocea mea răsuna prin toată casa.

— Ba da! E casa mea! a răspuns ea cu răceală. Și nu am de gând să mai tolerez lipsa ta de respect.

După ce a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. Am plâns în tăcere lângă patul Ilincăi, mângâindu-i părul moale. Cum puteam să-i spun că poate va trebui să plecăm din singurul loc pe care l-a cunoscut vreodată ca acasă?

A doua zi dimineață, am găsit o scrisoare veche într-un sertar din biroul socrului meu. Era adresată Marianei și purta semnătura unui notar: „Stimată doamnă Popescu Mariana, vă aduc la cunoștință că imobilul din Strada Salcâmilor nr. 17 aparține legal domnului Popescu Ion.”

Inima mi-a bătut cu putere. Socrul meu nu îi lăsase casa Marianei? Atunci cum putea ea să ne dea afară?

Am alergat la notarul din oraș. După ore de așteptare și discuții tensionate, adevărul a ieșit la iveală: socrul meu îi lăsase casa lui Vlad prin testament, dar Mariana ascunsese actele și nu îi spusese niciodată nimic.

Când i-am arătat lui Vlad documentele, a izbucnit:

— De ce nu mi-a spus nimic? Cum a putut mama să facă asta?

— Pentru că nu vrea să piardă controlul asupra ta… asupra noastră! i-am răspuns eu cu lacrimi în ochi.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Mariana a venit din nou, convinsă că ne va intimida ca de obicei. Dar de data asta eram pregătită.

— Mariana, știm totul. Casa nu e a ta. E a lui Vlad. Ai ascuns adevărul ani de zile!

Pentru prima dată am văzut-o pe Mariana clătinându-se. S-a așezat pe scaun și a început să plângă încet.

— Am făcut totul pentru voi… Nu voiam să rămân singură…

— Dar ne-ai rănit pe toți! i-a spus Vlad cu voce tremurată.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Mariana s-a mutat la sora ei din Ploiești. Casa a rămas goală și rece o vreme, dar încet-încet am început să respir din nou. Am redecorat camera Ilincăi cu fluturi colorați și am plantat trandafiri în curte.

Dar rana rămâne. Mă întreb adesea: cât de mult rău poate face un secret ținut prea mult timp? Și oare merită vreodată să sacrificăm adevărul pentru iluzia unei familii unite?