Casa din vis care ne desparte: Povestea unei familii românești la răscruce

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să aud aceleași promisiuni goale! am izbucnit, vocea mea tremurândă răsunând în mica noastră garsonieră de la etajul patru.

El stătea cu telefonul lipit de ureche, cu pumnii strânși, ascultându-l pe domnul Petrescu, tatăl lui, care ridica tonul la celălalt capăt al firului.

— Tată, nu cerem milă! Dar ai spus de atâtea ori că ne ajuți cu casa aia de la marginea orașului. De ce nu vrei să ne-o dai? De ce trebuie să stăm cu chirie, să ne umilim în fața proprietarului, când tu ai camere goale?

Am simțit cum mă sufoc, cum pereții se strâng în jurul meu. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a dezamăgire. În fiecare seară, după ce ne întorceam de la muncă, ne loveam de aceleași discuții: facturi neplătite, chiria care creștea, visul unei case care părea tot mai departe.

— Vlad, nu mai insista, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu vezi că nu vrea? Nu vezi că pentru el suntem doar niște copii care nu merită nimic?

El a trântit telefonul pe masă și s-a prăbușit lângă mine. Ochii lui, altădată plini de speranță, erau acum goi.

— Nu înțeleg, Ana. Nu înțeleg de ce tata nu vrea să ne ajute. Are vila aia uriașă, stă singur acolo, iar noi… uite-ne!

Mi-am amintit de prima dată când am văzut casa aceea: o vilă veche, cu grădină sălbatică, cu ferestre mari și lumină caldă. Am visat amândoi să creștem acolo copiii, să plantăm pomi, să avem liniște. Dar visul s-a transformat într-un coșmar de fiecare dată când domnul Petrescu ne-a spus: „Mai așteptați. Nu sunteți pregătiți. O casă nu se dă oricui.”

Într-o seară, după o altă ceartă cu socrul meu, am decis să mergem la el. Am urcat în Dacia noastră veche și am condus tăcuți până la marginea Bucureștiului. Când am ajuns, domnul Petrescu ne-a întâmpinat în prag, cu brațele încrucișate.

— Ce vreți? a întrebat sec.

— Vrem să vorbim, tată, a spus Vlad, cu vocea stinsă. Vrem să știm de ce nu ne lași să locuim aici. Ești singur, casa e mare. Noi nu mai putem plăti chiria. Ne-ai promis…

— Promisiunile nu țin loc de responsabilitate, Vlad! a izbucnit el. Nu sunteți pregătiți să aveți grijă de o casă. Nu vreau să văd vila asta distrusă, nu vreau să văd grădina plină de buruieni!

— Dar noi am avea grijă! am intervenit eu, cu lacrimi în ochi. Am face totul să fie frumos, să fie acasă!

— Nu e atât de simplu, Ana. Voi nu știți ce înseamnă să ai o casă. Voi vreți totul de-a gata!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era vorba doar de o casă, ci de toată viața noastră, de toate sacrificiile pe care le făcusem. M-am uitat la Vlad, care părea mai mic ca niciodată.

— Tată, te rog… a spus el, aproape șoptind.

— Nu! a tăiat-o scurt domnul Petrescu. Când o să demonstrați că sunteți responsabili, atunci mai vorbim.

Am plecat de acolo cu inima grea. În mașină, Vlad a izbucnit:

— Niciodată nu o să fim suficient de buni pentru el! Niciodată!

În săptămânile care au urmat, tensiunea dintre noi a crescut. Am început să ne certăm din nimicuri. Fiecare factură ne aducea mai aproape de disperare. Mama mea mă suna zilnic, întrebând dacă nu vrem să ne mutăm la țară, la ea, dar știam că nu era o soluție.

Într-o zi, am primit o notificare de evacuare. Proprietarul voia să vândă apartamentul. Am simțit că totul se prăbușește. Vlad a încercat din nou să vorbească cu tatăl lui, dar răspunsul a fost același: „Descurcați-vă!”

Într-o noapte, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balconul mic și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva familia e doar o iluzie, dacă nu cumva ne agățăm de niște promisiuni care nu vor fi niciodată împlinite. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la toți tinerii ca noi, care visează la o casă, la un loc al lor, dar se lovesc de ziduri ridicate chiar de cei care ar trebui să-i ajute.

A doua zi, am decis să nu mai așteptăm nimic de la nimeni. Am început să căutăm altă chirie, mai mică, mai ieftină. Vlad a luat un al doilea job, eu am început să fac meditații cu copii din cartier. Ne-am promis că, într-o zi, vom avea casa noastră, chiar dacă va fi mică și modestă.

Dar rana a rămas. De fiecare dată când trec pe lângă o casă frumoasă, mă întreb dacă nu cumva familia e doar o povară care ne ține pe loc. Sau poate că, tocmai prin suferință, învățăm ce înseamnă cu adevărat „acasă”.

Oare câți dintre noi trăim cu speranța că familia ne va salva și câți descoperim, prea târziu, că trebuie să ne salvăm singuri?